Capitolul 16: Unde se dezvoltă bunătatea
Pornim de la afirmația Domnului Isus:
„Dacă, deci, voi care sunteți răi știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu atât mai mult, Tatăl vostru care este în ceruri va da lucruri bune celor ce i le cer” (Matei 7:11). Rezultă de aici că oricât ar fi oamenii de răi, instinctul patern şi cel matern îi determină să fie buni cu copiii lor. Prin urmare, oamenii sunt răi, dar nu absolut răi. Şi aceasta înseamnă, printre altele, că oamenii sunt educabili. Stropul acela de bunătate care există în fiecare om poate crește şi poate copleși răutatea, oricât ar fi ea de înrădăcinată.
Să adăugăm şi constatarea apostolului Pavel: „Toţi oamenii au păcătuit şi sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23). Din revelația pe care i-a făcut-o Dumnezeu lui Moise, am văzut că slava este bunătatea. Iarăși avem constatarea că omul este lipsit de bunătate şi aceasta datorită păcatului. Dar Dumnezeu a acționat prin Fiul Său pentru a îndepărta păcatul, deci a deschis posibilitatea pentru a reda omului slava (bunătatea) în care a fost făcut la început.
Isaia, care, urmându-l pe David, vrea să întoarcă omenirea la bunătate, începe cu această chemare: „Încetați să mai faceți răul; învățați-vă să faceți binele” (Isaia 1:16-17). Vedem şi de aici că omul este educabil, şi apelul este ca el însuşi să întreprindă acțiunea de a se dezvăța de răutate şi de a se educa în bunătate.
Toate acestea le confirmă Domnul Isus : “Ori faceţi pomul bun şi rodul bun, ori faceţi pomul rău şi rodul lui rău” (Matei 12 :33).
Ştim că la toate acestea unii vor sari indignaţi să ne spună că omul este neputincios şi că îi este imposibil omului să se schimbe. Trebuie să le răspundem, cu dragoste, că învăţătura despre totala depravare şi neputinţă a omului a intrat în creştinism abia la 400 de ani după Domnul Isus şi, aşa cum am mai arătat, această învăţătură reprezintă unul dintre dezastrele capitale care au lovit în nervul vital al creştinismului.
Ni se va spune că transformarea o face Duhul Sfânt, fără participarea noastră. Să ne uităm cu atenție la ce ne învață apostolul Pavel despre „roada Duhului”.
În Galateni 5, începând cu versetul 16, Pavel ne informează că putem trăi după călăuzirea „cărnii” (în Cornilescu: „firea pământească”) sau după călăuzirea Duhului Sfânt. Ca să înțelegem despre ce este vorba, Pavel ne dă o listă lungă cu lucrurile spre care ne călăuzește. Mai întâi, să privim la contextul din Galateni cinci. Începând cu versetul 16, Pavel pune carnea şi apoi adaugă „şi alte lucruri asemănătoare cu acestea”, ca semn că lista este doar orientativă. Dar, să fim atenți la avertizarea dată de el: „cei ce fac astfel de lucruri nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu” (v.21). Aceasta înseamnă că noi suntem răspunzători de faptul că dăm curs îndemnurilor cărnii. Carnea nu face ea însăși aceste lucruri în noi; ea doar ne sugerează să le facem, ne îndeamnă să le facem, ne îmboldește să le facem. Noi avem puterea şi autoritatea să o ascultăm sau să-i spunem „Nu!” Dacă n-ar fi aşa, n-am mai fi răspunzători de ce facem.
Apoi urmează lista cu lucrurile întitulate „roada Duhului”: dragostea, bucuria pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, amabilitatea, credincioșia, blândețea, stăpânirea de sine” (Gal.5:22-23). O notă de traducere. În limba greacă sunt mai multe cuvinte pentru bunătate; în limba română avem doar unul. Pe al doilea, Cornilescu l-a tradus prin „facere de bine”. Noi am preferat „amabilitate”. De asemenea, ultimul cuvânt, grecește enkratea, înseamnă „putere în lăuntru”, adică puterea de a te stăpâni, de a te controla.
Când discutăm „roada Duhului”, trebuie să observăm paralela dintre aceasta şi „faptele cărnii”. În primul rând, şi lista aceasta este tot orientativă, adică autorul ne spune de fapt: către lucrurile acestea, şi altele ca acestea, te îndeamnă, te îndrumă, te îmboldește Duhul Sfânt. Dar El nu ia controlul asupra ta, nu pune stăpânire pe tine. Tu decizi să-L asculți sau să faci altfel şi astfel să-l „întristezi” (Efeseni 4:30).
Dovada că este aşa, o avem în scrisorile lui Pavel către Timotei. În prima scrisoare îi dă această îndrumare: „Iar tu, om al lui Dumnezeu[…] caută dreptatea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândețea” (1 Tim.6:11). În a doua scrisoare îl îndeamnă astfel: „urmărește dreptatea, credinţa, dragostea, pacea[…]” (2 Tim.2:22). Cele mai multe dintre aceste trăsături de caracter sunt incluse de Pavel şi în lista despre „roada Duhului”. Dar să observăm că aici i se spune lui Timotei: ”caută” şi „urmărește” aceste caracteristici, adică dezvoltă-le tu. Mai precis, cu privire la evlavie, Pavel îi scrie gymnazete să devii evlavios! Am putea traduce: aşa cum la gimnastică îţi dezvolți anumite capacități ale trupului, aşa şi în domeniul spiritual: e nevoie de exersare ca să dezvolți anumite capacități pe care le-a pus Dumnezeu în tine.
Cu alte cuvinte, Duhul Sfânt nu produce El însuşi, în mod automat, aceste lucruri în noi. El ne îndeamnă spre ele şi ne dă putere să le dezvoltăm în noi şi să le aplicăm în practică, dacă vrem să-L ascultăm.
Să observăm că patru dintre trăsăturile de caracter cuprinse în „roada Duhului” adică dragostea, bunătatea, amabilitatea şi blândețea, sunt forme de exprimare a bunătății. Aceasta înseamnă că scopul principal al Duhului Sfânt este să ne facă oameni buni. Dar nu o face fără voia noastră şi fără cooperarea noastră. Şi răspunderea dacă le dezvoltăm în noi sau nu, ne revine nouă!
În sprijinul tezelor noastre că ni se cere nouă să lucrăm pentru transformarea noastră morală vin şi instrucțiunile date nouă de apostolul Pavel pe tiparul „ dezbrăcați-vă de” şi „lăsați-vă de” pe de o parte şi „îmbrăcați-vă cu” pe de alta, din Efeseni 4 şi Coloseni 3.
În concluzie, să reținem că bunătatea se învață, bunătatea se dezvoltă, putem crește în bunătate, putem să ne facem mai buni (1 Cor.11:17), şi Dumnezeu şi Domnul Isus ne învață lucrurile acestea, iar Duhul Sfânt este în noi să ne îndrume spre ele şi este gata să ne asiste şi să ne împuternicească să le facem.
Unde să începem? Cu siguranță, în timpul nostru de părtăşie cu Domnul. Acolo trebuie să discutăm cu El lucrurile acestea. Să-I spunem că le dorim în noi. Să-I mărturisim când mai facem acte de răutate şi să ne pocăim de ele. Să cerem ajutor pentru a deveni buni în toate domeniile vieții noastre. Bunătatea trebuie să devină un subiect central în discuțiile noastre cu Domnul!
Unde aplicăm învăţăturile Domnului despre bunătate?
Înainte de toate lucrul acesta trebuie să se întâmple în familiile noastre, în modul în care ne tratăm soțul sau soția; în modul în care ne tratăm copiii; în modul în care ne tratăm părinții şi frații şi ceilalți membri ai familiei extinse.
Apoi, în modul în care ne tratăm vecinii şi colegii de muncă, sau de școală. Ei toţi trebuie să vadă în noi bunătatea lui Dumnezeu, ca astfel să-L cunoască pe Dumnezeu ca bunătate.
Dar de cea mai mare importanţă în toată lucrarea lui Dumnezeu de a popula pământul cu oameni buni este rolul Bisericii.
Biserica – o școală a bunătății
De pe la anul 1600 încoace a început procesul individualizării vieții spirituale. Au început să apară cărți despre ceea ce trăiește creștinul în lăuntrul lui pe parcursul vieții creștine.
În bisericile de stat (catolicism, luteranism, calvinism, anglicanism) se punea accentul pe corectitudinea doctrinei și pe executarea slujbei (liturghiei) exact după regulile prescrise. Aici individul era înregimentat prin întreaga concepție despre creștinism ca fiind un aspect al vieții naționale.
În bisericile separate de stat, fiindcă erau persecutate sau, cel puțin, limitate în drepturi, bisericile nu puteau exercita o viață comunitară deplină. De aici tendința indivizilor de a face ce pot ei, și de a se mulțumi cu puținul pe care i-l putea oferi mica biserică locală.
Procesul de ”privatizare a evlaviei,” de transformare a religiei într-o problemă strict a individului, s-a dus la limitele extreme în Statele Unite, unde Guvernului i se interzice să se amestece în problema religiei. Astfel, prin definiție, viața spirituală este o problemă a individului.
Statele Unite sunt țara cu cel mai pronunțat individualism din lume.
Tendința acestui individualism crește tot mai mult și la noi. Unul dintre modurile în care se manifestă este prin a spune că poți fi creștin și fără să fii membru într-o biserică. Altul este să nu permiți bisericii să se amestece în viața ta personală.
Ceea ce lipsește este o învăţătură clară şi puternică despre aspectul comunitar al vieții bisericii. Primii care au dezvoltat şi practicat această învăţătură au fost anabaptiştii, continuați astăzi de menoniți. Am face bine dacă am învăţa mai mult de la aceşti înaintași ai noștri.
Domnul Isus a fost cel care a conceput și a creat Biserica. El ne-a dat învățăturile despre trăire în comunitatea Bisericii Sale. El a formulat dreptul Bisericii de a-i judeca pe membrii ei și de a-i ”lega” sau de a-i ”dezlega”.
Apostolul Pavel a dezvoltat învățătura Domnului nostru formulând învățătura despre Biserică, ca fiind trupul lui Cristos, și despre membrii ei ca mădulare ale trupului care, cu darurile lor specifice, participă la creșterea întregului. Tot El ne-a învățat că scopul lucrării slujitorilor Bisericii este desăvârșirea membrilor ei până ajung toți la asemănare cu Cristos.
Viața aceasta în comunitatea Bisericii poate fi înțeleasă cel mai bine când studiem poruncile date de Domnul Isus și de apostoli pe tiparul a ceea ce trebuie să ne facem ”unii altora” și ”unii pe alții”.
Datoria noastră este să creăm structuri în cadrul cărora să poată fi exercitate și împlinite aceste funcții de zidire reciprocă, exprimate prin aceste porunci.
Porunci pozitive (ce să facem):
1. Iubiți-vă unii pe alții, cum vam iubit Eu pe voi (Ioan 13:34).
2. Fiți buni unii cu alții (Efeseni 4:32).
3. Îngăduiți-vă unul pe altul (Col.3:13; Efes.4:2).
4. Iertați-vă unul pe altul, cum va iertat şi pe voi Cristos (Efes.4:32; Col. 3:13).
5. Primiți-vă (acceptați-vă) unii pe alții, cum va primit (acceptat) Cristos pe voi (Romani 15:7).
6. Supuneți-vă unii altora (Efes. 5:21).
7. Slujiți-vă unii altora în dragoste ( (Galateni 5:13).
8. Suntem mădulare unii altora (Rom. 12:5; Efes. 4:25).
9. Mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele (1 Cor. 12:25).
10.În smerenie, fiecare să privească pe altul mai pe sus decât el însuşi (Fil.2:3).
11.În cinste, fiecare să dea întâietate altuia (Rom. 12:10).
12.Să veghem unii asupra altora şi să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune (Evrei 10:24).
13.Îndemnați-vă unii pe alții (Evrei 3:13).
14.Învățați-vă unii pe alții (Col.3:16; Rom.15:14).
15.Sfătuiți-vă unii pe alții (Col.3:16; Rom. 15:14).
16.Mângâiați-vă (încurajați-vă) unii pe alții (1 tes.4:18).
17.Mângâiați-vă şi întăriți-vă unii pe alții (1 Tes. 5:11).
18.Mărturisiți-vă unii altora păcatele (Iacov 5:16).
19.Rugați-vă unii pentru alții (Iacov 5:16).
20.Purtați-vă unii altora sarcinile (Gal.6:2).
21.Trăiți în pace (în armonie) unii cu alții (Rom.12:16).
22.Să aveți aceleași simțăminte (unitate) unii fată de alții (Rom.12:16).
23.Vorbiți unii cu alții din Cuvântul lui Dumnezeu (Efes. 5:19).
24.Căutați să vă faceți plăcere, în ce este bine, ca să vă zidiți unii pe alții (Rom.15:2).
25.Să creșteți în dragoste unii fată de alții (1 Tes. 3:12).
Porunci negative (ce să nu facem):
1. Să nu vă înșelați unul pe altul (Levitic 25:14).
2. Să nu vă mințiți unii pe alții (Col.3:9).
3. Să nu vă urâți unii pe alții (Tit 3:3).
4. Să nu ne invidiem unul pe altul (Gal. 5:26).
5. Să nu ne întărâtăm unul pe altul (Gal. 5:26).
6. Să nu vă vorbiți de rău unii pe alții (Iacov 4:11).
7. Să nu ne mai judecăm unii pe alții (Rom.14:13).
8. Să nu vă plângeți unii împotriva altora (1 Cor.4:6).
9. Nici unul să nu se fălească cu unul împotriva celuilalt (1 Cor.4:6).
10.Să nu mergeți la judecată unul cu altul (1 Cor.6:6).
11.Să nu vă mușcați şi să nu vă mâncați unii pe alții (Gal.5:15).
12.Să nu vă nimiciți unii pe alții (Gal.5:15).
Întrebare cheie pentru pastori: Când, unde și cum se împlinesc aceste porunci în Biserica păstorită de tine?
Biserica este chemată să fie școala în care Domnul Bisericii, Domnul Isus, își duce la împlinire planul lui de a produce pe pământ oameni buni.
Păstorii care vor capta această viziune vor începe să studieze aceste probleme majore: Ce trebuie să predic eu ca să producem în Biserica noastră oameni buni? Cum să ne organizăm Biserica pentru ca în ea să se poată exercita poruncile bunătății? Cum putem evalua dacă într-adevăr noi suntem şi facem ceea ce ne-a învățat Domnul Isus?
Când o mare mulțime de pastori se decid să împlinească porunca finală a Domnului Isus, care este „învățați-i să trăiască aşa cum v-am poruncit Eu” (Matei 28:19), atunci şi El își va tine promisiunea „şi iată Eu sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (v.20). Prezenţa Lui în Biserica noastră depinde de ascultarea noastră de El.
Când pastorii vor începe să-şi concentreze eforturile pe ceea ce ne-a învățat Domnul Isus, va începe marea trezire şi marea reformă a societății în care trăim.
Sursa: www.iosif-ton-mesaje.eu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.