Iosif Ţon: Bunătate, Adevăr și Dreptate (31)

Capitolul 14.1: Adevăratul creștinism

Nu este suficient să arăți unde s-a îndepărtat creştinismul de adevăr. Nu este suficient să critici. Nu este suficient să spui că este nevoie de o nouă Reformă. Dacă ne-am rătăcit, la ce ne întoarcem? Cum ar trebui să fie o Biserică iarăși Reformată?

Sau, ca să reformulăm întrebarea: Noi dorim o trezire spirituală, dar la ce să ne trezim? Ce urmărim noi să se întâmple într-o trezire spirituală? Sau, de ce să ne dea Dumnezeu o trezire spiritulă? Ce vrem noi să se întâmple într-o asemenea trezire? Oare Dumnezeu ne va da ceva cu care noi nu știm ce să facem?

Toate aceste întrebări se pot reduce la întrebarea: Care este esenţa religiei creştine? Sau, cu alte cuvinte: Care este adevăratul creştinism? Căci o reformă a religiei trebuie să ne ducă la adevăratul creștinism și o trezire din actuala stare de adormire trebuie să ne ducă spre adevăratul creștinism.

Teza noastră de bază, sau platforma pe care stăm şi de pe care pornim ca să pruducem Adevărata Reformă și adevărata trezire, așa încât prin acestea să rezolvăm problema fundamentală a omenirii este aceasta: Întemeietorul religiei creştine este Isus Cristos!

Afirmația aceasta are nevoie de o întregire, deoarece unii gânditori creştini fac o rupere între persoana lui Isus Cristos şi învăţătura lui Isus Cristos, spunând că pentru mântuirea noastră singurele lucruri care ne sunt necesare sunt persoana şi lucrarea pe cruce a lui Isus Cristos. Ei pot adăuga, cu un anume respect, că, desigur, şi învăţătura lui Isus este importantă şi trebuie să ținem cont de ea, dar ea nu este necesară pentru mântuirea noastră.

Aici se decide natura creştinismului nostru: separăm persoana şi lucrarea lui Cristos de învăţătura Lui, sau ținem persoana lui Isus Cristos şi lucrarea Lui pe cruce ca formând un tot indivizibil cu învăţătura Lui.

Teza noastră este că Isus Cristos a venit în primul rând ca Învățătorul şi apoi ca Mântuitorul nostru. Nu ni se permite să separăm funcția lui de Învățător de cea de Mântuitor.

Putem reformula lucrurile astfel: că credem că Isus Cristos este Dumnezeu întrupat, Dumnezeu venit la noi, şi noi credem aşa, atunci învăţătura Lui este cuvântul final şi definitiv al lui Dumnezeu pentru noi şi noi nu putem separa ce ne-a învățat El de ceea ce a făcut El pentru noi!

Să subliniem mai răspicat acest lucru: a separa învăţătura lui Isus de persoana şi de lucrarea Lui pe cruce, în locul nostru, înseamnă a-i nega Fiului lui Dumnezeu autoritatea divină. Am văzut că de-a lungul istoriei s-a făcut această separare şi faptul acesta a dus la denaturarea religiei creştine.

Dacă acceptăm teza că învăţătura lui Isus Cristos, plus persoana Lui, plus lucrarea Lui pe cruce în locul nostru, alcătuiesc împreună adevăratul creştinism, următoarea noastră problemă este unificarea acestor trei elemente.

Pentru mulți care au învățat toată viaţa că ești mântuit dacă crezi că Isus a murit pe cruce în locul tău, plus nimic, minus nimic, adică fără să mai adaugi sau să scazi ceva de la faptul acesta, este greu să vezi cum anume învăţătura lui Isus are de a face cu mântuirea noastră.

Aceasta este problema de rezolvat.

Să ne uităm încă odată la învăţătura lui Isus. Este ușor să o vedem în ansamblu, deoarece Isus a avut un singur subiect pentru toate predicile, pildele şi dialogurile inițiate de El: Împărăția lui Dumnezeu. Fără a intra în alte detalii, imaginea pe care o căpătăm din toate învăţăturile Lui este că lumea se află sub stăpânirea „celui rău”, sau în „Împărăția Lui”.  El, Isus, a adus cu Sine aici pe pământ Împărăția lui Dumnezeu şi invită oamenii să intre în ea sau, schimbând imaginea, să lase ca Împărăția lui Dumnezeu să intre în ei.

Ca să avem imaginea generală, să ne imaginăm o pagină mare şi să vedem pe partea stângă scris „împărăția celui rău” şi sub acest titlu adăugăm „împărăția  răutății”. În partea dreaptă scrie „Împărăția lui Dumnezeu şi a lui Cristos” şi ca subtitlu „Împărăția bunătății”.

După mai bine de trei ani în care Isus repetat această învăţătură, brusc, fără nici o introducere, Isus își anunță ucenicii că va merge la Ierusalim, acolo va fi răstignit şi va fi omorât, şi a treia zi va învia. Întrebarea cea mare care apare este: Care este scopul crucii? Sau, ce rost are faptul crucii în raport cu cele două împărății? Unde să plasăm crucea în schema cu cele două împărății de pe foaia noastră?

Ca să găsim răspunsul la această întrebare, să ne apropiem de Învățătorul Isus şi să vedem ce le explică El ucenicilor Săi despre scopul crucii.

 Găsim două explicații. Prima este în aceste cuvinte: „Căci Fiul Omului a venit ca El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulți” (Mat. 20:28 şi Marcu 10: 45). În lumea aceea, unde o mare mulțime de oameni erau sclavi, „răscumpărarea” însemna ca cineva să plătească stăpânului costul sclavului şi apoi să-l pună în libertate. Fără să intrăm în alte detalii, este clar că Isus se referea la faptul că prin moartea Lui pe cruce, urma să anuleze dreptul diavolului de a mai ține oamenii în sclavie. Dreptul diavolului de a ne ține în sclavie erau păcatele noastre.

A doua explicație o dă Isus la masa  numită de noi „Cina Domnului”, în care încheie cu cei 12 (reprezentând Noul Israel, noul popor al lui Dumnezeu) Noul Legământ şi în cadrul căreia spune: „acest pahar este sângele Legământului celui Nou, care se varsă pentru mulți spre iertarea păcatelor” (Matei 26:28).

De la Isaia ştim că păcatele oamenilor erau zidul de despărțire între ei şi Dumnezeu (Isaia 59.2) şi din Evanghelii aflăm că atunci când Isus murea pe cruce, perdeaua din lăuntrul templului din Ierusalim, reprezentând bariera între oameni şi Dumnezeu, a fost sfâșiată, ca semn că păcatele au fost ispășite şi că, în consecinţă, nu mai este nici o piedică pentru noi ca să ne apropiem de Dumnezeu.

Acum să ne uităm din nou la pagina pe care am desemnat cele două împărății. De o parte este împărăția celui rău, împărăția răutății, şi cel rău ne ține acolo în sclavie datorită păcatelor noastre. De cealaltă parte este Împărăția lui Dumnezeu, Împărăția bunătății, în care nu putem intra datorită zidului de despărțire alcătuit din păcatele noastre.

Acum, să plasăm între cele două împărății crucea pe care a fost răstignit Fiul lui Dumnezeu încărcat cu păcatele noastre. Prin acea cruce, oricine care crede poate scăpa de sclavia celui rău şi prin acea cruce, oricine care crede este liber să intre în Împărăția bunătății lui Dumnezeu.

Conceptul cheie în toate acestea este iertarea de păcate. Păcatele sunt o povară teribilă, sunt o sclavie groaznică şi datorită lor ne este groază chiar şi să ne gândim la Dumnezeu. Dar iată că bunătatea lui Dumnezeu şi dragostea Lui de oameni, de toţi oamenii, a găsit soluția şi a rezolvat problema. Să subliniem şi mai puternic: Problema iertării noastre de păcate a fost rezolvată de Dumnezeu prin moartea Fiului Său pe cruce. Noi nu mai trebuie şi nu mai putem să adăugăm ceva la soluția oferită de bunătatea lui Dumnezeu. Ea ne este oferită la toţi, în dar, fără nici o plată. Trebuie doar să venim la El şi să o primim printr-un simplu act de credinţă.

Să mai subliniem un fapt: Dumnezeu nu ne cheamă la iertare de păcate. Iată ce le scrie apostolul Pavel grecilor din orașul Tesalonic: „Să vă purtați într-un chip vrednic de Dumnezeu, care vă cheamă la Împărăția şi la slava Lui” (1 Tes. 2:12).

Dumnezeu ne spune fiecăruia cu drag: Eu am plătit prețul eliberării tale din sclavie şi ţi-am deschis calea ca să vii în Împărăția Mea, ca să te înfășor în slava Mea.

Noi ne uităm atunci la noi înșine şi ne vedem tare păcătoşi şi ne este rușine să venim aşa la El. Atunci El ne spune: Problema păcatelor tale am rezolvat-o pe Calvar, unde Fiul Meu Şi-a vărsat sângele spre iertarea păcatelor tale. Când tu te ridici să vii, dând curs invitației Mele pline de bunătate, primul lucru pe care îl auzi este șoapta vocii Mele pline de iubire: „Iertate sunt toate păcatele tale”. Şi Eu te iau în brațe, te dezbrac de zdrențele tale şi te îmbrac în dreptatea Mea. Intră în Împărăția Mea şi în familia Mea şi învață de acum să fii bun, cum Eu sunt bun. Învață să trăiești în familia lui Dumnezeu, caracterizată de bunătatea lui Dumnezeu.

Părtășia cu Dumnezeu

Apostolul Ioan mai este numit şi „Ioan Teologul”. Aceasta fiindcă el a gândit creştinismul în termeni teologici. Aceasta se vede, desigur, în primul rând în Evanghelia care-i poartă numele. De la început, el ni-L descrie pe Isus ca fiind cu Dumnezeu şi fiind Dumnezeu. El este „Logosul”, adică El atât „gândul” lui Dumnezeu cât şi „Cuvântul” (gândul exprimat) al lui Dumnezeu. El este Dumnezeu întrupat, plin de hesed şi de emet, adică plin de bunătate şi de adevăr.

Ioan Teologul ni-L prezintă pe Dumnezeu ca Tată, ca Fiu şi ca Duh Sfânt. Şi ne spune că Aceștia trei, care sunt Una, Se oferă să locuiască în noi, aici şi acum.

În prima lui Epistolă, Ioan Teologul ne arată elementele principale ale creştinismului, aşa cum îl înțelege el. Lucrul cel mai de seamă este să vedem că Ioan plasează pe primul plan „părtășia” cu Dumnezeu. Aceasta este pentru el esenţa Evangheliei. Esenţa veștii bune:

„Ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveți părtășie cu noi. Şi părtășia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Cristos” (1 Ioan 1: 3).

Părtășie, sau „parteneriat” este un cuvânt care denotă asociere, amiciție, care presupune comunicare şi țeluri comune.

Toate acestea ne duc, în primul rând, la relaţia care exista între Dumnezeu şi om la început în grădina Eden, când Dumnezeu venea „în răcoarea dimineții” şi stătea de vorbă cu omul. Desigur, Dumnezeu îi împărtășea omului lucruri despre lumea aceasta, despre scopurile Lui cu omul şi despre principiile care trebuia să stea la baza părtășiei lor, principiul de bază fiind ascultarea de Dumnezeu.

Deducem de aici că însuşi scopul creării omului era această părtășie, amiciție şi comuniune cu Sine. 

Prin neascultarea lui, omul a rupt părtășia şi lucrul acesta a însemnat moarte pentru om.  Ioan ne spune că esenţa Evangheliei, a veștii bune, este că posibilitatea părtășiei cu Dumnezeu  ne este din nou deschisă.

Să observăm că de îndată ce ne spune că acum avem părtășie cu Tatăl şi cu Fiul (prin Duhul Sfânt care este în noi: vezi 3:24), se grăbește să ne spună că, exact ca la început, neascultarea, adică păcatul, este ceea ce întrerupe părtășia. În termenii lui Ioan, păcatul este „umblarea în întuneric” şi „trăirea în minciună”.

Să ne uităm cu atenție la alți câțiva termeni folosiți de Ioan pentru a defini părtăşia noastră cu Dumnezeu. Primul şi cel mai esențial este „cunoaşterea lui

Dumnezeu”. Dacă Îl cunoaștem pe Dumnezeu, ne place să ascultăm de poruncile Lui. A spune că Îl cunoști pe Dumnezeu, dar a nu-L asculta, este o contradicție în termeni, înseamnă a minți şi a nu trăi adevărul.

Un alt termen de bază este dragostea de Dumnezeu. Nu se poate să-L cunoști şi să nu-L iubești! Când ţi-e drag de Dumnezeu, dorești să-I fii plăcut, să fii în intimitate cu El. Şi mai mult, dorești să fii ca El. De aceea, „cine zice că rămâne în El”, adică în părtășie intimă cu El, „trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus” (1 Ioan 2: 3-6).

După Ioan Teologul, toate acestea alcătuiesc esenţa creştinismului! Toate acestea alcătuiesc adevăratul creştinism!

Să ne uităm acum la faptul că după intrarea în această părtăşie intimă cu Dumnezeu, mai este posibil să păcătuiești. Dacă zici că nu mai păcătuiești, te înșeli pe tine însuți. Trebuie să accepți că, aici pe pământ, nu  poți ajunge la o desăvârșire fără păcat. Singura desăvârșire de care vorbește Ioan este desăvârșirea în dragoste, când scrie:

„Dumnezeu este dragoste şi cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în El. Cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta; astfel se face că dragostea este desăvârșită în noi … şi cine se teme n-a ajuns desăvârșit în dragoste” (1 Ioan 4:16-18).       

Atunci, ce se întâmplă când păcătuim? Un lucru este clar din ce scrie Ioan: păcatul ne afectează părtăşia cu Dumnezeu. Păcatul ne afectează conștiința, acel aparat pe care l-a pus Dumnezeu în noi ca să nu ne dea pace atunci când facem ceva care Îl supără pe Prea Iubitul nostru Dumnezeu. Ioan scrie:

„Prea iubiților, dacă nu ne condamnă inima noastră, avem îndrăzneală la Dumnezeu” (1 Ioan 3:21).  Citind şi reversul, când conștiința noastră este pătată şi este apăsată de păcatul săvârșit, noi nu mai avem curajul să mergem la întâlnirea cu Dumnezeu, adică la părtăşia cu El.

Soluția oferită omului lui Dumnezeu prin David a fost încrederea în bunătatea lui Dumnezeu, regretul pentru păcatul săvârșit şi mărturisirea Lui (vezi Psalmii 32 şi 51). Aşa cum l-a iertat pe David, aşa lucrează bunătatea lui Dumnezeu şi astăzi. De aceea scrie Ioan că „dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curețe de orice nelegiuire”. Numai că acum Ioan, care trăiește dincoace de crucea de pe Calvar, ne dă şi mecanismul prin care operează Dumnezeu:

„Copilașilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiți. Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Cristos cel Drept. El este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre, şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale lumii întregi” (1 Ioan 2:1-2).

Aşadar, Ioan admite că, deși porunca lui Dumnezeu dată prin el este să nu păcătuim, totuși se poate întâmpla să păcătuim şi  Ioan ne oferă soluția pentru situația aceasta.  

Ce ne facem atunci cu faptul că, ceva mai încolo în această epistolă, Ioan scrie că „oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuiește pentru că sămânța Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu” (1 Ioan 3:9).   

Între ceea ce scrie Ioan aici, în capitolul 3, şi ceea ce a scris în capitolul 1 pare a fi o contradicție. Cum explicăm lucrul acesta? În primul rând, trebuie să fim convinși că  Ioan știa ce a scris în capitolul 1 şi știe că scrie acum ceva care pare  a fi o contradicție. Mulți predicatori, teologi şi comentatori au căutat să explice  această aparentă inconsecvență a lui Ioan şi au oferit deferite explicații. Nu avem spațiul necesar aici pentru a le lista pe toate. Ne limităm la a spune cum înțelegem noi pe apostolul Ioan.

 Pentru  un om nenăscut din nou, nenăscut din Dumnezeu, a păcătui este ceva natural: el are o natură păcătoasă. Pentru un om născut din Dumnezeu, a păcătui este ceva nefiresc, nenatural, este ceva împotriva naturii lui. Noi putem acționa împotriva naturii noastre. Lucrul acesta face parte din faptul că trăim într-o lume în care cel rău este liber să acționeze şi să ne șoptească sugestiile lui. Datorită gândirii noastre limitate, datorită faptului că nu ne dăm seama de unde vine îndemnul acela, este posibil să acționăm greșit. Dar, tocmai datorită faptului că atunci noi acționăm împotriva naturii noastre născute din Dumnezeu, reacția acestei naturi este similară cu reacția trupului nostru când am mâncat ceva otrăvitor, sau dăunător. Trupul nu poate tolera acea substanță şi caută, pe o cale sau pe alta, să dea afară ceea ce este contra naturii lui.

 Situația este aceeași şi pe plan spiritual. Când am acționat greșit, am introdus în sistemul nostru spiritual o otravă. Conștiința noastră acționează imediat şi încep mustrările, începe neliniștea, începe frământarea şi tulburarea. De aceea, noi nu putem rămâne în situația aceasta. Noi suntem în situația omului lui Dumnezeu David, care își descrie starea de după păcătuire: „Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga, cum se usucă pământul de seceta verii. Atunci Ţi-am mărturisit păcatele…” (Psalmul 32:4-5).

Aceasta este ceea ce vrea să ne comunice apostolul Ioan. Pe de o parte, este un fapt al vieții noastre aici pe pământ că putem greși, putem păcătui; şi pentru aceasta el ne oferă remediul. Pe de altă parte, când păcătuim acționăm împotriva naturii noastre născute din Dumnezeu. Pentru natura aceasta, păcatul este nenatural.  Există deci un sens în care omul născut din Dumnezeu nu poate păcătui, dar existenta lui într-o lume viciată şi limitările pe care încă le mai are, fac posibil ca el să întreprindă acțiuni greșite.

Preocuparea noastră este să stabilim care este adevăratul creştinism. Am arătat că unii reduc creştinismul la iertarea de păcate pentru a fi admis în cer după moarte. Cercetând Sfânta Scriptură, vedem că scopul lui Dumnezeu este să intre în părtăşie cu noi şi în această părtăşie să ne transforme după chipul Lui. Această transformare este treptată şi are loc în măsura trăirii noastre în unire intimă cu El şi a conlucrării cu El.

Să ne uităm acum la un verset cheie în legătură cu părtăşia şi cu iertarea:

„Dar dacă umblăm în lumină, după cum şi El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alții (adică, El cu noi şi noi cu El); şi sângele lui Isus Cristos, Fiul lui, ne curăță de orice păcat” (1 Ioan 1:7).

Să observăm că procesul de curățare de păcat prin sângele Fiului lui Dumnezeu este un proces continuu, care are loc în cursul părtășiei noastre cu Dumnezeu şi cu Fiul Său. Să ne gândim că „sângele” este viaţa, şi „viaţa” de natură divină este „să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Cristos pe care    L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3).

În procesul „cunoașterii” lui Dumnezeu şi a Fiului Său, viaţa dumnezeiască circulă în noi, şi această viață nu este numai hrănitoare, ci şi curățitoare, exact aşa cum sângele este atât purtătorul de hrană pentru organism, cât şi agentul purificator al organismului.

Prin urmare, iertarea de păcate este un element de importanţă vitală în părtăşia noastră cu Dumnezeu.

Dar, după ce am subliniat acest lucru, trebuie să subliniem din nou că iertarea de păcate nu este un element central şi definitoriu al creştinismului.

Elementele cele mai importante şi care definesc creştinismul sunt: (1) ieșirea din împărăția celui rău, împărăția răutății, şi intrarea în Împărăția lui Dumnezeu care este împărăția bunătății; (2) nașterea din nou, sau nașterea din Dumnezeu; (3) intrarea şi trăirea în continuă părtăşie cu Dumnezeu; şi (4), în procesul trăirii în unire cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt  are loc transformarea după chipul lui Dumnezeu, sau formarea unui caracter şi comportament Cristic.

Uitându-ne la toate aceste elemente care definesc adevăratul creştinism, ne dăm seama că trebuie să schimbăm şi definiția mântuirii.

O foarte mare parte dintre evanghelici definesc mântuirea ca fiind iertarea de păcate ca să poți intra după moarte în cer. Pentru aceasta, în ortodoxie biserica este cea care, prin preoți şi prin „sfintele taine” acordă iertarea şi îţi dă garanția crezi într-un set de doctrine ești iertat de păcate şi te duci în cer.

În ortodoxie, părtăşia cu Dumnezeu este exclusă din start, deoarece între Dumnezeu și om stă preotul și omului i se cere doar să aibă legătură cu „maica biserică”.

În multe segmente ale cultelor evanghelice, prin faptul că se afirmă că „Dumnezeu nu mai vorbește astăzi”, părtăşia vie şi reală cu Dumnezeu este practic negată.

Care este definiția mântuirii după concepția biblică? Mântuirea este acceptarea invitației lui Dumnezeu să abandonezi pe cel rău şi împărăția lui şi să vii la El trecând prin crucea lui Isus Cristos, să accepți să te faci una cu El, să intri în Împărăția lui şi în familia Lui şi să trăiești în părtăşie intimă cu Tatăl şi cu Fiul, prin Duhul Sfânt, cu țelul de a deveni bun cum El este bun şi de a fi pe placul Lui (după voia Lui) în toate aspectele vieții.

Dar creștinismul nu trebuie redus la mântuire. Creștinismul trebuie să cuprindă întreg planul lui Dumnezeu cu omul. Și noi trebuie să cunoaștem întreg planul, căci numai așa ne putem angaja conștient la împlinirea lui. Iată de ce urmeză să ne uităm cu mare atenție la acest plan al lui Dumnezeu cu noi.

Sursa: www.iosif-ton-mesaje.eu

Vezi și ultimele noutăți în pagina 

Iosif Ţon