Iosif Ţon: Bunătate, Adevăr și Dreptate (2)

Capitolul 1: In mijlocul unei lumi mizerabile, apare bunatatea invincibila

Victot Hugo (1802-1885) a fost, fără îndoială, unul dintre cei mai mari scriitori ai omenirii. Romanul lui cel mai de seamă, ”Mizerabilii”, (publicat în 1862), este una dintre lucrările literare cele mai cunoscute și mai îndrăgite în toată lumea. Cartea aceasta de aproximativ o mie două sute de pagini, ne oferă istoria profund mișcătoare a unui om care a fost o victimă a nedreptății și a cruzimii umane, dar care a devenit un om de o bunătate copleșitoare și de o perseverență în bunătate de neînfrânt.

Jean Valjean este un tânăr sărac, care, pentru a da ceva de mâncare sorei lui și copiilor ei, fură o pâine. Este prins, este judecat și este trimis la muncă silnică. Sentința inițială de partu ani este mereu prelungită, datorită unor încercări nereușite de evadare și Jean Valjean petrece aproape 19 ani de muncă silnică brutizantă. Când este eliberat, după patru zile de mers pe jos, ajuns în orășelul Digne, constată că i se refuză găzduirea la han fiindcă a fost pușcăriaș și nimeni altcineva nu vrea să-l primească să se odihnească peste noapte, în drumul lui spre casă.

Omul acesta n-a cunoscut în viață decât răutate și respingere. El n-a întâlnit niciodată bunătatea și nu știa ce este bunătatea. În seara aceea, când este totalmente disperat, o femeie îi arată ușa la o casă mare și impunătoare și-i spune: ”Bate la ușa aceea.” În disperare, a bătut și la ușa aceea. Spre surprinderea lui, acolo este primit cu mare bunăvoință și chiar cu dragoste. Era casa episcopului local, un om renumit în zonă pentru bunătata lui neobișnuită, incredibilă.

Nu vom intra în detalii, deși povestea ar merita să fie spusă în amănunțime. Episcopul îl așează la masa lui și îl culcă într-un pat cu haine curate, așa cum Jean Valjean nu văzuse niciodată. Dar noaptea, el se trezește, adună argintăria cu care fusese servit la masă și fuge. Este prins de jandarmi și este readus la episcop, care îl întâmpină cu mustrarea că n-a luat și sfeșnicele de argint pe care le avusese pe masă la cină. Jandarmilor le spune să plece și să-l lase liber, deoarece el i-a dăruit lucrurile acelea. După ce au plecat jandarmii, episcopul i-a spus că este liber să plece, dar i-a spus aceste cuvinte: ”Jean Valjean, fratele meu, tu nu mai aparții răului, ci binelui. Eu îți cumpăr acum sufletul și ți-l dăruiesc: îl eliberez de gândurile negre și din duhul de pierzanie și i-l dăruiesc lui Dumnezeu.”

Sub impactul bunătății pe care i-a arătat-o episcopul, Jean Valjean devine un om bun, totalmente bun. El își investește viața în a lucra pentru alții, mai ales pentru cei săraci și nedreptățiți de o societate nedreaptă și crudă.

Adevăratul punct culminant al cărții este momentul în care Jean Valjean salvează viața polițistului care l-a urmărit toată viața, căutând să-l zdrobească. Și o face cu riscul propriei vieți!

Citind romanul ”Mizerabilii”, citești istoria amănunțită a unei bunătăți altruiste neoișnuite, a unei bunătăți care apare și se împlinește în mijlocul unei societăți pline de răutate și de egoism. Victor Hugo vorbește chiar de la începutul cărții despre ”frumusețea bunătății.” Cu cât societatea dimprejur este mai plină de răutate, adică de urâțenie, cu atât strălucește mai puternic frumusețea bunătății unui om ”cumpărat” de la răutate și dăruit lui Dumnezeu.

Nelson Mandela (1918-2014)

A fost unul dintre cei mai mari oameni ai secolului al 20-lea. Realizarea lui principală a fost să aducă laolaltă pe albii care au construit aparthaid-ul (separarea strictă a albilor de negri în Africa de Sud) cu negri segregați și asupriți și să construiască o țară a egalității rasiale și a conviețuirii pașnice, evitând astfel războiul civil pe care nimeni nu-l credea evitabil.

Nelson Mandela a fost educat în școli creștine făcute de misionarii metodiști în Africa de Sud. A fost implicat în mișcarea pentru drepturi egale ale negrilor cu albii și pentru aceasta a stat în închisoare 27 de ani, lucrând pe o insulă într-o carieră de piatră.

În închisoare s-a apropiat mai mult de Isus, pe care L-a făcut modelul lui de viață și de acțiune. De la Isus a învățat valoarea iertării dușmanilor și umplerea personală de bunătate. El a scris în memoriile lui despre momentul ieșirii din îndelungata detenție: ”În momentul în care ieșeam pe ușă, către poarta care mă ducea la libertate, am știut că dacă nu las în urmă amărăciunea și ura, voi fi tot în închisoare și după ce voi ieși afară.”

El a înțeles că, dacă vrea să realizeze împăcarea rasială, înainte de toate trebuie ca adevărul atrocităților comise și de albi și ne negri unii împotriva altora să fie scos la iveală. De aceea, împreună cu episcopul anglican de culoare, Desmons Tutu, au conceput și pus în acțiune un tribunal numit de ei ”Adevăr și Reconciliere.” Toți cei ce au comis crime în perioada de apartheid au trebuit să se prezinte în fața tribunalului și să-și dea în vileag nelegiuirile. În urma mărturisirii, tribunalul pronunța ștergerea vinovăției. Cei trei ani în care a funcțioinat acest tribunal (1995-1998) au fost plini de dramatrism și extrem de traumatici, dar atunci s-a produs curățirea țării de ura rasială și s-a făcut reconcilierea națională. Africa de Sud, în loc să se cufunde în război civil nimicitor, a intrat îndată în reconstrucție și în crearea de prosperitate socială și națională.

Un jurnalis a notat: ”Nelson Mandela a realizat imposibilul.” Un altul a scris: ”Nelson Mandela reprezintă tot ceea ce este bun și drept și reflectă valorile de făcător de pace ale lui Isus Cristos.” Iar Dersmond Tutu a scris, cu ocazia înmormântării lui Mandela: ”Dumenzeu a fost bun cu noi în Africa de Sud prin faptul că ni l-a dat pe Nelson Mandela să ne fie președinte la un moment crucial din istoria noastră. El ne-a inspirat să mergem pe calea iertării și a împăcării și în felul acesta Africa de Sud nu a trecut prin flăcări. Mulțumim lui Dumnezeu pentru acest dar minunat care a devenit un colos moral, o icoană globală a iertării și a reconcilierii. Să se odihnească în pace și să învieze în glorie!”

La înmormântarea lui Mandela, mai mulți vorbitori au subliniat că, în contactele lor directe cu acest mare om, ceea ce i-a impresionat a fost bunătatea lui. Cei douăzci și șapte de ani de muncă forțată într-o carieră de piatră nu i-au putut altera bunătatea. Bunătatea lui era mai tare decât pietrele pe care le spărgea cu barosul. Dar, când a ieșit de acolo la libertate, în fața lui se aflau conducătorii albi care creaseră și susținuseră sistemul acela crud și nedrept și umilitor de apartheid. În loc să se răzbune, Mndela i-a întâmplinat cu bunătate și cu iertare și reconciliere. Putem vorbi aici nu numai de frumusețea bunătății, ci și de puterea invincibilă a bunătății.

Alexander Soljenițin (1918-2008)

 A fost cel mai mare scriitor rus din secolul al 20-lea. Cartea lui principală, ”Arhipelagul Gulag, ” este o analiză devastatoare a sistemului de închisori și de lagăre de muncă din Uniunea Sovietică și această carte a contribuit cel mai mult la dechiderea ochilor lumii apusene față de munstruozitatea sistemului socialist, într-o vreme în care unii dintre celi mai de seamă intelectuali din Apus slăveau Uniunea Sovietică pentru a fi creat cea mai bună societate din lume!

Soljenițin a făcut facultatea de matematică la Rostok și a făcut și studii de literatură și filosofie prin corespondență la Universitatea din Moscova. El și-a însușit atunci întreaga ideologie comunistă. În timpul războiului a fost artilerist și a ajuns șef de batalion, participând în ultima față a războiului la cucerirea Germaniei de către armata roșie.

În 1945 a fost arestat pentru câteva remarci ostile, mai mult umoristice, la adresa lui Stalin într-o scrisoare către un prieten. Pentru ”propagandă ostilă împotriva statului socialist” a fost condamnat la opt ani de închisoare, pe care i-a petrecut în diferite închisori și lagăre de muncă. Treptat, treptat, aici a înțeles natura inumană a sistemului socialist în întregimea lui. Spre sfârșitul detenției, la un moment dat se afla la infirmieria lagărului, în urma unei operații. Într-o seară, de patul lui s-a apropiat un alt deținut care era medic. Erau singuri în cameră. Medicul, pe nume Boris Kornfeld, a început să-i povestească ceea ce i s-a întâmplat cu câtăva vreme în urmă. Un alt deținut i-a vorbit despre Isus din Nazaret. El, Kornfeld, era evreu și nu voia să știe de Isus, dar deținutul acesta l-a convins că Isus este cine a zis că este, adică Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul lumii. Cu o voce blândă și cu multă pace, dar în același timp cu mult entuziasm, Kornfeld i-a vorbit până noaptea târziu despre Isus, noua lui descoperire. Apoi s-a dus să se culce într-o cameră alăturată. A doua zi dimineața, Kornfeld a fost ucis de un alt deținut.

Soljenițin a fost profund mișcat de tot ce s-a întâmplat în noaptea aceea, și mai ales de ce i-a spus medicul evreu convertit la Isus din Nazaret. Câteva zile și nopți, stând pe patul acela de convalescent, el a meditat la viața lui și la tot ce i s-a întâmplat până atunci în viață, dar mai ales la țara în care trăia și la sistemul concentrațional pe care acum îl înțelegea într-o lumină nouă. Primul lucru care i s-a întâmplat atunci a fost că a început să creadă din nou în Dumnezeu. El și-a pus experiența aceasta în versuri:

”Dumnezeul universului! Cred din nou!  Cu toate că eu am renunțat la Tine, Tu erai cu mine!”

A început atunci să vadă ce l-a învățat Dumnezeu acolo în închisori și în lagăre de muncă: cum unii oameni devin răi, iar alții buni; cum sămânța răului se află în fiecare ființă umană și cum toate religiile se luptă cu răul din ființă umană (din fiecare ființă umană!). S-a uitat la sine însuși în această nouă lumină. A fost el mai bun atunci când a trăit în libertate? Când era ofițer în armată? Și, dintr-o dată, a înțeles că toată experiența lui din închisori și din lagărele de muncă a avut rostul să-l învețe lucrurile pe care le-a înțeles de la Kornfeld și din meditațiile lui de atunci încoace. Atunci a exclamat: ”Fii binecuvântată, închisoare.Fii binecuvântată că ai venit în viața mea!”

 El, care crezuse că revoluția bolșevică a fost cel mai important și mai binefăcător  lucru din istoria țării sale, a înleles că toate revoluțiile din istorie au fost ”false” și toate au contribuit la dezumanizarea omului. Și Soljenițin a mai înțeles ceva: Dezumanizarea omului nu s-a  întâmplat, ca un accident ciudat și inexlicabil, numai în sistemul penitenciar și concentrațional din Uniunea Sovietică. El a înțeles că întregul sistem creat de revoluția bolșevică, sistemul socialist, este rău în sine și are efect dezumanizant. Analizând societatea din afara sistemului concentrațional, societatea care trăiește în  așa zisă ”libertate”, a văzut că ea are următoarele caracteristici:

(1) Toată lumea trăiește într-o frică permanentă. (2) Toți oamenii trăiesc în sevitudine. (3) Toți trăiesc în neîncredere unii în alții. (4) Există o ignoranță generalizată. (5) Toți se spionează unii pe alții și turnătoria este larg răspândită. (6) Trădarea este o formă de existenă. (7) Coupție lăuntrică generalizată. (8) Minciuna este o formă de existenă. (9) Cuzimea este la sine acasă.

Odată ieșit din închisoare, cu această nouă înțelegere a naturii societăți în care trăiește, Soljenițin și-a pus întrebarea: Care este menirea mea acum? Ce pot eu să fac și, mai ales, ce trebuie să fac pentru a desființa răul acesta? Fiindcă lumea nu înțelege natura societății în care trăiește și fiindcă întregul sistem este o minciună, dacă eu tac, ca să supraviețuiesc, eu colaborez cu minciua. Tăcerea mea contribuie la perpetuarea minciunii. Ceea ce trebuie să fac este să spun adevărul! Și să-l spun într-un asemenea mod încât toți să înțeleagă unde este răul! Eu trebuie să lupt împotriva minciunii și să aduc în această societate lumina adevărului!

Ceea ce trebuie subliniat aici este că Soljenițin avea o credință nețărmurită în puterea literaturii. El și-a exprimat credința aceasta în mod sistematic și comprehensiv în discursul pe care l-a scris pentru primirea Premiului Nobel, în 1970. El a scris acest discurs în Rusia și l-a trimis la Oslo, unde a fost citit de o altă persoană. Astăzi poate fi citit în internet. Iată o parte de la începutul acestui discurs:

”Într-o zi, Dostoievschi a aruncat această remarcă enigmatică: ”Frumusețea va mântui lumea.” Ce fel de afirmație este aceasta? Multă vreme, eu am considerat-o ca fiind numai vorbe. Cum ar putea fi ac easta posibilă? Când, în toată istoria însetată de sânge, a mântuit frumusețea pe cineva de ceva? Înnobilat, înălțat, da – dar pe cine a salvat ea? Există, însă, o anumită particularitate în esența bunătății, o particularitate în statutul artei: anume, caracterul convingător al unei adevărate opere de artă este totalmente irefutabil și el forțează chiar și inima care i se opune să se predea... Dar o operă de artă poartă în sine propria ei autentificare: concepții care sunt născocite sau exagerate nu pot fi înfățișate în imagini, ci se prăbușesc la pământ, apar bolnave și palide și nu conving pe nimeni. Dar acele opere de artă care au prins adevărul în căușul palmei și ni l-au prezentat ca pe o forță vie – acelea ne captivează, ne obligă și nimeni, nici măcar în veacurile viitoare, nu vor putea să le respingă.

Așa că străvechea trinitate Adevăr, Bunătate și Frumusețe nu  este doar o simplă formulă, goală și palidă, așa cum am crezut noi în zilele tinereții noastre materialiste și încrezute în sine? Vârfurile acestor trei copaci converg, așa cum au susținut savanții, dar dacă prea directele, prea evidentele lujere ale Adevărului și Bunătății sunt zdrobite, tăiate, blocate de la a se manifesta, atunci poate lujerii fantastici, inprevizibili, neașteptați ai Frumuseții vor împinge și vor țâșni în sus și se vor înălța EXACT ÎN ACELAȘI  LOC, și făcând astfel vor împlini lucrarea a toate trei? În cazul acesta, remarca lui Dostoievschi că ”Frunusețea va salva lumea” n-a fost o frază neatentă, ci o profeție? La urma urmei,  LUI i s-a dat atât de mult – un om de o fantastică iluminare! Atunci, arta, literatura ar putea realmente să fie în stare să ajute lumea de astăzi? Înțelegerea pe care am căpătat-o de-a lungul anilor în domeniul acesta vreau să o desfășor acum în fața dumnezvoastră.”

După o explicație destul de complicată și, după părerea mea, nu prea convingătoare, a modului în care literatura poate salva omenirea, Soljenițin încheie cu ideea lui cea mai de bază din toate scrierile lui. Iată acest final al prelegerii scrise cu ocazia decernării premiului Nobel:

”Ni se va spune: Ce poate face literatura împotriva dezlănțuirii unei violențe nemiloase și nimicitoare? Dar să nu uităm că violența nu trăiește singură și nu poate trăi singură: ea este împletită necesarmente cu falsul, cu minciuna. Între ele există cele mai profunde și mai intime legături. Violența își găsește singurul refugiu în fals, iar falsul își găsește singurul suport în violență. Orice om care a aclamat odată violența ca METODA lui trebuie să aleagă în mod inexorabil falsul ca propriul PRINCIPIU. La nașterea ei, violența acționează deschis și cu mândrie. Dar de îndată ce ea devine puternică, ferm instaurată, ea simte că aerul dimprejurul ei se rarefiază și ea nu poate continua să existe fără să se coboare într-o ceață de minciuni, pe care le îmbracă într-un limbaj dulce. Nu întotdeauna, nu necesarmente și pe față, strânge de gât; cel mai adesea ea le cere supușilor ei numai un jurământ de adeziune la fals, numai complicitate cu falsitatea.

 Și pasul simplu al unui om simplu dar plin de curaj este să nu participe la fals, să nu sprijine acțiunile false. Să intre FALSUL în lume, să și ajung să domnească în lume – dar nu cu ajutorul meu. Dar scriitorii și artiștii pot realiza mai mult: ei pot CUCERI FALSUL! În lupta cu falsul, arta întotdeauna a câștigat și întotdeauna câștigă! În mod deschis, irefutabil pentru toată lumea! Falsitatea poate rezista în fața multora în lumea aceasta, dar nu împotriva artei.

Și de îndată ce falsitatea este împrăștiată, goliciunea violenței este revelată în toată urâțenia ei - și falsitatea, decrepită, va cădea.

Iată de ce, prietenii mei, cred eu că noi suntem în stare să ajutăm lumea în acest ceas de cumpănă. Nu scuzându-ne că nu posedăm arme, nu dăruindu-ne pe noi înșine unei vieți frivole – ci mergând la război!

Proverbele despre adevăr sunt îndrăgite în limba rusă. Ele dau o exprimare statornică și adesea izbitoare experienței naționale pline de multă duritate:

UN SINGUR CUVÂNT DE ADEVĂR CÂNTĂREȘTE MAI GREU DECÂT ÎNTREAGA LUME

Și pe aceasta, pe o fantezie imaginară, pe o încălcare a legii conservării masei și energiei, îmi bazez eu atât propria mea activitate cât și apelul meu către scriitorii din întreaga lume!”

Prin toată suferința lui și apoi prin munca lui îndârjită de a scrie o operă colosală, în care să expună  în fața lumii întregi falsul sistemului creat de Lenin și de revoluția bolșevică, Soljenițin ne vorbește despreputerea adevărului, o ilustrează și o demonstrează fără putință de tăgadă.

Concluzie.

Am putea să continuăm cu exemle de oameni plini de bunătate, de noblețe spirituală și de caracter din epoca noastră, dar nu o facem, fiindcă cele de mai sus sunt suficiente pentru a ne introduce în tema pe care vrem să o discutăm în această carte.

În mijlocul unei răutăți înspăimântătoare și paralizante, țâșnesc din când în când oameni de o bunătate fermecătoare și captivantă, care luminează întreaga omenire. De unde apar ei? Cum se explică puterea lor?

Am văzut că răutatea se înfășoară în minciună și se sprijină, se justifică și își găsește puterea în minicună. Bunătatea, dimpotrivă, se bazează pe adevăr și există prin adevăr. Se cere o putere extraordinară să îndrăznești să denunți miniuna ca să prăbușești răutatea.

Este evident că oamenii buni sunt rari, sunt excepții, sunt extra-ordinari. Tot așa sunt și oamenii care au curajul de a confrunta minciuna și de a exprima adevărul. Cum s-ar putea face ca asemenea oameni să nu mai fie excepția, ci să fie ”normalitatea” în întreaga societate umană? Sunt deci două întrebări esențiale: Cum apar oamenii buni și oamenii adevărați și cum s-ar putea face ca ”specia” lor să se generalizeze și să cuprindă întreaga planetă?

Scopul acestei cărți este să dăm răspuns la întrebările acestea

Primul om care a discutat aceste probleme a fost Moise. Ne vom îndrepta, deci, atenția spre experiența lui personală și spre scrierile lui.

 Sursa: www.iosif-ton-mesaje.eu

Vezi și:

• Iosif Ţon: Bunătate, Adevăr și Dreptate (1)