Capitolul 4.4: Bunătatea lui Dumnezeu
Am văzut că David a fost introdus în tema bunătății lui Dumnezeu de către prietenul lui de la curtea regală, Ionatan, fiul regelui Saul. Ionatan nu numai că i-a vorbit despre bunătatea lui Dumnezeu, dar i-a și demonstrat această bunătate, salvându-i viața, cu riscul propriu de a pierde tronul regal. Și am văzut că Ionatan i-a cerut să aplice și el această bunătate atunci când va ajunge rege, și David a făcut lucrul acesta.
Abiatar, la rândul lui, îl va fi introdus pe David direct în cărțile lui Moise, în cele trei cărți care dezvoltă tema bunătății lui Dumnezeu: Geneza, Exodul și Deuteronomul. Textul de bază, în care Dumnezeu i se revelează lui Moise ca bunătate și adevăr, este Exod 33-34. Acum, când David vrea să educe poporul Israel în tema bunătății lui Dumnezeu, era normal ca el să citeze direct această sursă. Și David o face compunând Psalmul 103. Acest Psalm este cheia gândirii lui David, cheia Cărții Psalmilor, și cheia răspunsului lui Dumnezeu la problema răutății umane. Fiindcă este atât de important, îl vom reda mai jos în întregime:
”Binecuvintează, suflete, pe Domnul,
și tot ce este în mine să binecuvinteze Numele Lui cel sfânt.
Binecuvintează, suflete, pe Domnul,
și nu uita nici una din binefacerile Lui!
El îți iartă toate fărădelegile tale;
El îți vindecă toate bolile tale;
El îți izbăvește viața din groapă;
El te încununează cu bunătate și îndurare;
El îți satură de bunătăți bătrânețea
și te face să întinerești iarăși ca vulturul.
Domnul face dreptate și judecată tuturor celor asupriți.
El Și-a arătat căile Sale lui Moise
și lucrările Sale copiilor lui Israel.
Domnul este îndurător și milostiv,
îndelung răbdător și bogat în bunătate.
El nu se ceartă fără încetare
și nu ține mânia pe vecie.
Nu ne face după păcatele noastre,
nu ne pedepsește după fărădelegile noastre.
Ci cât sunt de sus cerurile față de pământ,
atât este de mare bunătatea Lui față de cei ce se tem de El;
cât este de departe răsăritul de apus,
atât de mult depărtează El fărădelegile noastre față de noi.
Cum se îndură un tată de copiii Lui,
așa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El.
Căci El știe din ce suntem făcuți;
Își aduce aminte că suntem țărână.
Omul! Zilele lui sunt ca iarba
și înflorește ca iarba de pe câmp.
Când trece un vânt peste ea, nu mai este
și locul pe care-l cuprindea n-o mai cunoaște.
Dar bunătatea Domnului ține în veci pentru cei ce se tem de El
și îndurarea Lui pentru copiii copiilor lor,
pentru cei ce păzesc legământul Lui
și își aduc aminte de poruncile Lui ca să le împlinească.
Domnul Și-a așezat tronul în ceruri
și domnia Lui stăpânește peste tot.
Binecuvântați pe Domnul, îngerii Lui,
care sunteți tari în putere,
care împliniți poruncile Lui
și care ascultați de glasul cuvântului Lui.
Binecuvântați pe Domnul, toate oștirile Lui,
robii Lui care faceți voia Lui!
Binecuvântați pe Domnul, toate lucrările Lui,
în toate locurile stăpânirii Lui.
Binecuvintează, suflete, pe Domnul!”
(Psalmul 103:1-22)
Să ne aducem aminte că atunci când Dumnezeu ”Și-a arătat căile Sale lui Moise” (Exod 33:13), El S-a descris pe Sine, adică i-a revelat lui Moise ce fel de caracter are El și ce fel de comportament are El. În câteva cuvinte:
”Iehova este îndurător și milostiv, îndelung răbdător și bogat în bunătate și adevăr, care Își ține bunătatea până în mii de generații, poartă (iartă) fărădelegea, răzvrătirea și păcatul[...]” (Exod 34:6-7)
David și-a făcut din această revelare de Sine a lui Dumnezeu baza gândirii lui. Aceasta se vede din modul în care folosește el aceste concepte peste tot în psalmii lui.
Să scoatem acum în evidență câteva elemente esențiale care se desprind din psalmul acesta fundamental. Primul lucru pe care îl scoate David în evidență este faptul că Dumnezeu iartă păcatele: ”El îți iartă toate fărădelegile tale” (v.3). De ce o face? Fiindcă El este ”bogat în bunătate”
”El nu Se ceartă fără încetare
și nu ține mânia pe vecie.
Nu ne face după păcatele noastre
și nu ne pedepsește după fărădelegile noastre.
Ci cât sunt de sus cerurile de pământ,
atât este de mare bunătatea Lui pentru cei ce se tem de El:
cât este de departe răsăritul de apus,
atât îndepărtează El fărădelegile noastre de la noi.
Cum se îndură un tată de copiii lui,
așa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El.
Căci el știe din ce suntem făcuți[...]” (versetele 3 și 9-14)
Să ținem cont că lucrurile acestea erau scrise cu o mie de ani înainte de Domnul Isus Cristos și de jertfa Lui de la Calvar. Și să mai ținem cont de faptul că pe vremea când scria David aceste lucruri, se spunea că pentru a obține iertare de păcate trebuie să-I aduci lui Iehova jertfe mari și scumpe.
După învățătura pe care o dădea David, singura condiție pentru a obține iertare este să cunoști bunătatea lui Dumnezeu și să te bazezi pe ea. Bunătatea lui Dumnezeu este la dispoziția tuturor oamenilor, cu o singură calificare: ”cei ce se tem de El”. A te teme de Dumnezeu însemna a te supune lui Dumnezeu, a veni sub autoritatea lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, a intra în legământ cu Dumnezeu și a trăi după legământul acesta cu Dumnezeu (versetul 18). Modul în care se poate veni la Dumnezeu în felul acesta îl vom vedea din cele ce urmează.
Subliniez faptul că trebuie să facem un efort și să uităm, pentru moment, de tot ce am învățat de la profeții de mai târziu și din Evanghelii și din Epistolele apostolilor și să ne concentrăm numai pe ceea ce le spunea David, prin psalmii lui, celor care veneau la cortul lui David.
Să ne apropiem acum de psalmii lui David luându-i de la început și selectând fragmentele care ne creează o înțelegere sistematică a învățăturilor lui. Cei ce au studiat cu atenție psalmii lui David ne spun că psalmul 1 și 2 (despre care nu se scrie că ar fi ai lui David) ar fi scriși ca o introducere generală la toți psalmii, de acea ne vom ocupa de ei mai târziu. Psalmul 3 este o rugăciune a lui David când se afla în cea mai mare dificultate a vieții lui, atunci când a trebuit să fugă din calea răscoalei conduse de cel mai iubit fiu al lui, Absalom. Îl lăsăm și pe acesta de o parte. Vom începe cu psalmul 4 și de aici vom selecta un singur verset:
”Mulți zic: ”Cine ne va arăta fericirea?”
Eu însă zic: ”Fă să răsară peste noi lumina Feței tale, Doamne.” (v.6).
”Fața” lui Dumnezeu este un concept cheie. El înseamnă ”Persoana” și ”Prezența.” Când Își ascunde Dumnezeu Fața, înseamnă că El S-a separat și a rupt legătura cu cineva. Când El Își întoarce Fața spre cineva și face să lumineze Fața lui spre cineva înseamnă că El a restabilit legătura și este prezent cu acea persoană. Când cineva caută Fața lui Dumnezeu înseamnă că dorește să stabilească legătura cu Dumnezeu și să intre în prezența lui Dumnezeu.
Dumnezeu iubește întreaga omenire și El invită pe fiecare persoană umană să vină la Dumnezeu și să trăiască în permanență în prezența lui Dumnezeu. Când vorbește despre lucrul acesta, poetul David îl exprimă cu măiestrie în următoarele cuvinte:
”Inima îmi zice din partea Ta: ”Caută Fața Mea!”
Și Fața Ta, Doamne, o caut.
Nu-mi ascunde Fața Ta,
nu îndepărta cu mânie pe robul Tău!
Tu ești ajutorul meu, nu mă lăsa,
nu mă părăsi, Dumnezeul mântuirii mele.
Căci tatăl meu și mama mea mă părăsesc,
dar Domnul mă primește.
Învață-mă, Doamne, calea Ta
și îndrumă-mă pe calea cea dreaptă[...]”
(Psalmul 27:8-11).
Când se stabilește legătura între o persoană umană și Dumnezeu, acolo intră fericirea, împlinirea, viața adevărată:
”Când îți întorci privirile spre El, te luminezi de bucurie” (Ps.34:5) și
”înaintea Feței Tale sunt bucurii inexprimabile
și desfătări veșnice la dreapta ta” (Ps.16:11).
Problema fundamentală a omenirii este separarea de Dumnezeu. De îndată ce omul s-a separat de Dumnezeu, omul a devenit rău, iar răutate înseamnă nefericire.
Iată cum creionează poetul David această relație, sau lipsă de relație, cu Dumnezeu:
”Doamne, auzi-mi glasul dimineața!
Dimineața eu îmi îndrept rugăciunea spre tine și aștept.
Căci Tu nu ești un Dumnezeu căruia să-i placă răul;
cel rău nu poate locui lângă tine.
Nebunii nu pot să stea în preajma ochilor tăi;
Tu urăști pe cei ce fac fărădelegea
și pierzi pe cei mincinoși.
Domnul urăște pe oamenii care varsă sânge și înșeală.
Dar eu, prin bunătatea ta cea mare, pot să intru în casa Ta
și să mă închin cu frică în templul Tău cel sfânt (lit. templul sfințeniei Tale). Doamne, călăuzește-mă pe calea plăcută Ție[...]” (Psalmul 5:4-8).
Când David spune că Dumnezeu ”urăște” pe cei răi, el ne spune că Dumnezeu, prin natura Lui - care este bunătate - are respingere față de răutate. De aceea, cel rău nu poate sta în același loc cu Dumnezeu.
În psalmi, ”nebunul” este cel ce zice că nu este Dumnezeu (de ex. Ps. 10:4; 14:1), adică cel ce a decis că poate să trăiască și singur, independent de Dumnezeu. Opusul omului ”nebun” este omul ”sărac”. Cornilescu traduce adesea acest cuvânt prin ”nenorocit”, ceea ce este total nepotrivit, deoarece sensul cuvântului este acela că omul și-a dat seama că a ajuns la capătul puterilor și își dă seama că nu poate trăi singur si că singura lui speranță este acum Dumnezeu, iar ”înțelepciunea” acestui om este că știe că există o distanță între el și Dumnezeu și numai Dumnezeu, înbunătatea Lui, poate rezolva această problemă. De aceea el se roagă:
”Sufletul îmi este îngrozit de tot;
și Tu, Doamne, până când zăbovești să te înduri de mine?
Întoarce-Te, Doamne, izbăvește-mi sufletul!
Mântuiește-mă pentru bunătatea Ta” (Psalmul 6:3-4).
David simte că Dumnezeu este departe de el și de aceea se roagă: ”Întoarce-Te!” Atunci când i se pare că este copleșit de puterea vrășmașului, protestul lui este:
”Până când Îți vi ascunde Fața de mine” (Ps. 13:1). Dar chiar și atunci el declară:
”Eu am încredere în bunătatea Ta,
sunt cu inima veselă, din pricina mântuirii Tale:
cânt Domnului,
căci mi-a făcut bunătate” (trad., literală, Ps.13:5-6).
Am văzut deja că la cortul lui David aveau acces toți oamenii, nu numai cei din Israel, ci din toate națiunile. David spune lucrul acesta într-o mulțime de psalmi și vom vedea ce perspectivă internațională, mai exact, mondială avea acest om al lui Dumnezeu. Deocamdată să vedem doar apelul către toate națiunile făcut în Psalmul introductiv, nr.2:
”Acum, dar, împărați, purtați-vă cu înțelepciune!
Luați învățătură, judecători ai pământului!
Slujiți Domnului (Iehova, Dumnezeul lui Israel) cu frică
și bucurați-vă tremurând.
Dați cinste Fiului, ca să nu se mânie
și să nu pieriți pe calea voastră,
căci mânia Lui este gata să se aprindă.
Ferice de toți câți se încred în EL!” (Ps.2:10-12).
”Cortul” lui David și ”muntele sfințeniei Lui” sunt doi termeni care se refereau la cortul făcut de David pe muntele Sionului, unde a pus chivotul Domnului, în spațiu deschis, care să arate deschiderea lui Dumnezeu față de toți oamenii. Dar David a făcut clar, chiar de la început, că ”cei răi”, cei ”nebuni”, nu pot să locuiască împreună cu Dumnezeu. David scrie doi psalmi în care clarifică acest lucru. Iată-l pe primul:
”Doamne, cine va locui în cortul Tău?
Cine va locui pe muntele sfințeniei Tale?
- Cel ce umblă în dreptate,
cel ce face voia lui Dumnezeu
și spune adevărul din inimă.
Acela nu vorbește de rău cu limba lui,
nu face rău semenului său
și nu aruncă ocara asupra aproapelui său.
El privește cu dispreț pe cel vrednic de disprețuit,
dar cinstește pe cei ce se tem de Domnul.
El nu-și ia vorba înapoi, dacă face un jurământ în paguba lui.
El nu-și dă banii cu dobândă
și nu ia mită împotriva celui nevinovat.
Cel ce se poartă așa nu se clatină niciodată”
(Ps. 15:1-5)
Întrebarea și răspunsul se repetă în Psalmul 24:
”Cine va putea să se suie la muntele Domnului?
Cine se va ridica până la locul sfințeniei Lui?
– Cel ce are mâinile nevinovate și inima curată
și cel ce nu-și dedă sufletul la minciună
și nu jură ca să înșele.
Acela va căpăta binecuvântarea Domnului
și dreptate de la Dumnezeul mântuirii lui” (Ps. 24:3-5).
Mulți comentatori evanghelici moderni interpretează acești doi psalmi prin prisma concepției lor protestante, în felul următor: ”A locui în cortul Domnului”, ”A te sui la muntele Domnului” și ”A locui pe muntele sfințeniei Lui” – spun ei –înseamnă să te duci în cer când mori. Și, vedeți, zic ei, condiția ca să mergi în cer este să faci anumite fapte bune, deci David credea în mântuirea prin fapte! Noi, deci, nu trebuie să ținem seama de acești psalmi!
Acesta este un exemplu de interpretare a unui text de acum trei mii de ani prin prisma gândirii tale și a nu te uita cu atenție la ce spune de fapt textul.
Ce spune David este că mântuirea, sau iertarea de păcate, sau izbăvirea, se capătă numai și numai prin bunătatea lui Dumnezeu. Ceea ce ți se cere pentru acestea, conform lui David, este să ai o inimă zdrobită și un duh mâhnit, să te smerești înaintea lui Dumnezeu, să-ți mărturisești păcatele și să apelezi numai și numai la bunătatea, la îndurarea și la mila lui Dumnezeu (vezi Psalmii 50 și 51 și 32, printre alte multe declarații ale lui David pe această temă). La acestea vom reveni.
David este interesat în părtășia cu Dumnezeu, în trăirea în comunicare cu Dumnezeu, în intimitatea cu Dumnezeu, în lipirea tare de Dumnezeu și, odată intrat în această intimitate și părtășie, să guști cele mai mari delectări care sunt posibile și disponibile pentru o ființă umană.
Și el ne-a spus deja că lui Dumnezeu nu-i place răul și că cei răi nu pot sta în apropierea Lui. Pentru a putea să te apropii de Domnul trebuie să te dezbraci de răutate și să te îmbraci în bunătate, și lucrurile acestea sunt posibile pentru toți cei care se întorc la Dumnezeu cu toată inima, așa cum vom vedea ceva mai târziu.
Sursa: www.iosif-ton-mesaje.eu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.