“Se duce cel neprihănit şi nimănui nu-i pasă; de duc oamenii de bine” (Isaia 57:1)
Niciodată nu voi uita ziua de 11 septembrie 1996. A fost cea mai întunecată zi din viaţa mea. Mă aflam la şedinţa redacţională a unui cotidian din România când secretarul “Alex” a deschis uşa şi mi-a zis: “Octavian, a sunat cumnatul tău, trebuie să mergi urgent acasă”. Când am ajuns acasă, alături de mama, sora şi cumnatul meu se afla şi o mătuşă (sora tatălui meu), care de data aceasta era îmbrăcată în negru. Am intuit imediat ce s-a întâmplat. Tatăl meu, Dumitru Curpaş, care înainte cu câteva zile făcuse un preinfarct şi se afla în spital, plecase la Domnul. Înainte cu o zi, medicii ne asiguraseră că tata se afla în afara oricărui pericol.
Durerea generată de pierderea unui părinte rămâne pentru toată viaţa, niciodată nu dispare definitiv, poate doar să se amelioreze, cu timpul, dar ea persistă în interiorul nostru, păstrând mereu vie amintirea celui plecat… În martie 1997, atunci când am părăsit România venind în Statele Unite, am crezut că provocările din Lumea Nouă în care încercam să răzbesc îmi vor ocupa mintea, ajutându-mă să nu mă gândesc tot timpul la durerea care mi se instalase în suflet odată cu pierderea celui care mi-a fost părinte, ocrotitor şi bun sfătuitor şi care-şi încheiase socotelile cu cele pământeşti. Nu este chiar aşa, pentru că, oricât de angrenat ai fi în zbaterile de care viaţa nu te scuteşte, golul lăsat în urmă de cei plecaţi se resimte şi mai ales se accentuează ori de câte ori eşti părtaş la cazuri similare din comunitatea în care trăieşti.
Am aflat astăzi că tatăl pastorului Petru Lascău, un important lider al comunităţii româneşti din Arizona a plecat în veşnicie. S-a dus la Cel pe care L-a slujit o viaţă întreagă. Iată ce scria pastorul Petru Lascău pe blogul personal în urmă cu un an:
La ultima vizită pe care i-am făcut-o la Pâncota, tatălui meu, i-am cerut să-mi scrie câteva amintiri din satul în care am copilărit. Am să public în serial aceste amintiri ale lui. Are 84 de ani acum și m-a uimit din nou de coerența gândurilor și amintirilor sale. Le voi reda aici așa cum le-a scris el. Ele vorbesc de oamenii acelor locuri, de drama celor care au construit o biserică pe care comuniștii au demolat-o. M-am născut în satul Roșia în anul 1929 și am trăit acolo 40 de ani, ca Moise cioban la oile socrului său. Acolo mi s-au născut 4 copii, care se află acum: doi în America, unul în Australia și unul în România.
Continuarea: AICI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.