Odată cu vizita pastorului penticostal Cristian Ionescu la Universitatea Baptistă „Emanuel” și la Biserica baptistă cu același nume, din Oradea (vezi AICI), urmată de vizita prof. univ. dr. Paul Negruț la Biserica Elim din Chicago (vezi AICI), relațiile dintre baptiști și penticostali intră într-o nouă constelație, a unei concordii și a unei frățietăți pe care, până de curând, în puțina mea credință, nu le credeam posibile.
Cei a căror memorie istorică o întrece pe cea a unui peștișor auriu de acvariu își amintesc că în mod tradițional relațiile dintre cele două confesiuni au fost foarte tumultuoase. Penticostalismul s-a dezvoltat în România erodând prezența baptistă (Gheorghe Bradin a fost el însuși baptist înainte de a experia prezența Duhului de o manieră care i-a schimbat teologia), fapt care a dat naștere unor polemici înverșunate. E suficient să citim în diagonală presa confesională evanghelică a anilor ’30 și ’40 ca să ne dăm seama de stilistica dialogului.
Având atuul unei istorii mai îndelungate pe plaiurile românești, mișcarea baptistă a avut și un avans cărturăresc în virtutea căreia a privit-o cu superioritate pe mezina familiei neoprotestante din România. La rândul ei, aceasta n-a ratat ocazia de a-și critica sora mai mare, pentru ceea ce socotea a fi rigiditate, încremenire, uscăciune, dogmatism și, mai ales, carență de Duh.
Spiritul vechilor polemici interconfesionale nu s-a stins complet după Revoluție, ci a continuat să mocnească în ciuda înființării Alianței Evanghelice, organism decorativ din gama celor care arată minunat pe hârtie și care au avantajul de a induce membrilor confortul psihologic pe care îl resimte pacientul supus la experimentele medicale cu substanțe „placebo”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.