N-am ştiut nimic despre el înainte de revoluţie.
Probabil din cauză că avea acelaşi prenume cu „împuşcatul”, iar apelativul de
„moş” nu convenea bâlbâitului din Scorniceşti.
Nici
tata nu s-a căznit să-mi facă lipeala cu el. Tata n-avea timp de fleacuri.
De
aceea n-am înţeles de ce într-o seară, venind de la o evanghelizare, m-am
împiedicat în prag de bocancii copiilor şi nu mi-am pus nici o întrebare de ce
i-au lăsat afară. Dimineaţa copiii s-au trezit înaintea mea. Nu şi-au mai găsit
nici măcar pantofii, pentru că bernardul nostru, Barry, îi cărase în cuşcă. Au
venit la mine cu buza umflată şi cu ochii-n soarele de iarnă.
Am
vrut să fiu fariseu şi să le explic faptul că noi suntem împotriva tradiţiilor,
să fie atenţi că diavolul nu doarme şi el foloseşte ba o zi, ba alta, ba un
sfânt, ba un Valentine’s Day. N-am avut cui ţine o predică motivatoare pentru
că plecaseră să-şi recupereze bocancii.
Adevărul
e că Moş Nicolae ar trebui să fie sfântul naţional al românilor. El are de-a
face cu noi mai mult decât Sfântul Andrei care ne-a adus credinţa, decât
Sfântul Ştefan cel Mare, cel „ degrab vărsătoriu de sânge nevinovat ” şi alţii.
Sunt
vreo douăzeci şi trei de milioane de români lăsaţi zilnic cu buza umflată. De
parlamentari, poştaşi, patroni, copii, părinţi, soţ, soţie, profesori, medici…
Viaţa
acestor amărâţi risipiţi prin România, Spania, America, Aiurea şi Canada e un
bocanc gol, lustruit, scos pe pragul destinului, aşteptând în noaptea lungă
UMPLEREA.
Moş
Nicolae e tot ce nu e Dumnezeu şi-n care noi ne punem încrederea. E goana după vânt, e agăţarea disperată de orice ni se
pare un reazem, o ancoră.
E
aşteptarea cu mâinile-n sân să ni se întâmple ceva ce să ne schimbe viaţa.
De
fapt refuzul de a te încrede în Dumnezeu are ca alternativă buzele umflate.
V
l a d i m i r _ P u s t a n
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.