Ieri am fost cu o parte din familie până la țară, am ajutat pe mama și tata să ducă niște parchete la locuința pe care ai mei o au acolo. M-am bucurat că am putut face asta, programul zilnic deosebit de încărcat mă face de multe ori să nu pot să fiu lângă cei dragi atât de mult pe cât mi-aș dori.
Pe drumul către locuința de la țară mama mă întreabă dacă am vazut știrile din ziua cu pricina. În multe zile nu am timp să urmăresc știrile, tot din cauza programului, însă mama m-a făcut curios și am întrebat-o despre ce știri este vorba.
Înainte să înceapă a-mi povesti despre știrea cu pricina, mama se uită lung la mine și îmi zice „mă bucur că faceți ceva pentru oamenii care ies din pușcării…”
Deși conduceam mașina am încetinit și am întors capul să o văd pe mama. Nu știam ce s-a întâmplat, era pentru prima dată când îmi vorbea la modul apreciativ despre lucrarea cu foștii deținuți, pe care, prin harul lui Dumnezeu, o fac împreună cu câțiva frați.
Subiectul acesta a fost dezbătut destul de des la noi în familie, însă până acum mama nu făcea decât să îmi dea de grijă în mod repetat, neînțelegând neapărat nevoia acestei lucrări. De asemenea, a lucra cu oameni din mediul penitenciar pentru ea a reprezentat mereu un motiv de îngrijorare.
Aceste lucruri se justifică prin faptul că nimeni niciodată din familia noastră nu a fost în pușcărie, în afară de mine. Am încercat mereu să le explic că oamenii de dincolo de gratii sunt tot oameni, care deși au greșit au nevoie de ajutor. Scepticismul a lor mei când vine vorba de oamenii ieșiți din închisoare este echivalent cu cel din societatea românească.
Mama îmi povestește despre o știre cum un bărbat din Borșa a tăiat o femeie, angajata unei primării, pe motiv că nu avea unde să doarmă și ce să mănânce. Am înțeles imediat despre ce a fost vorba, era vorba despre încă un caz al unui om disperat care din păcate a săvârșit o faptă regretabilă.
Ajuns acasă, m-am pus imediat pe căutat știrea. Mai jos redau câteva rânduri din ceea ce am citit:
Am întâlnit atât de multe cazuri asemănătoare în perioada în care am stat în închisoare.
Oameni care la câteva săptămâni după ce erau eliberați și plecau din pușcărie comiteau alte infracțiuni și astfel se întorceau din nou după gratii, doar pentru a găsi mâncare și un loc unde să doarmă.
Îmi aduc aminte de Fănel, l-am întâlnit când am ajuns în penitenciar, s-a eliberat imediat după, iar în câteva săptămâni era din nou după gratii. Un an mai târziu s-a eliberat iar, după vreo două luni îl zăresc din nou pe holurile închisorii. Atunci l-am întrebat: „așa-i că ție nu-ți priește aerul de afară? Nu te poți obișnui cu libertatea sau ce se întâmplă?”
Mi-a zis că se întorsese la pușcărie pentru a nu muri de frig pe străzi… Am zis în mintea mea că așa ceva nu are cum. Unuia care are familie, care are un loc căruia i se zice „acasă” îi este greu să creadă un astfel de om care efectiv nu are unde merge.
Bineînțeles că am început să-l iau la întrebări: cum un om ca el, sănătos, bun de lucru nu își găsește ceva de muncă? Cum nu reușește să se integreze în societate având atâtea oportunități dincolo de zidurile pușcăriei?
Mi-a dat din nou un răspuns care m-a pus și mai tare pe gânduri. Mi-a zis că acele oportunități pe care eu le văd sunt pentru cei ca mine, cei care au o familie, care au o casă, care au un rost, nu sunt însă și pentru el. Pentru cei pierduți printre zidurile pușcăriei și ale sistemului nu există „oportunități, șanse egale sau rost în viață”.
O femeie care acum două zile s-a pornit la muncă nu a mai ajuns acasă… putea fi mama, putea fi soția, sora, putea fi oricine dintre cei dragi ai tăi sau ai mei.
Bărbatul care a atacat-o a strigat în gura mare: „nu am ce mânca, nu am unde sta, trebuie să omor pe cineva ca să am unde să dorm?”
Dumneavoastră vă spun ceva aceste strigăte de disperare? Mie îmi vorbesc despre o societate care se vrea perfectă, care este gata să crucifice public și în transmisiune directă la TV pe oricine comite cea mai mică greșeală, dar care ignoră realitatea în care se află.
Realitate este că ni se vorbește mult, că sunt mulți cei care își dau cu părerea despre cum ar trebui să facem și să fim, dar sunt grozav de puțini cei cărora le pasă cu adevărat și care fac ceva.
Chiar ne dorim ca astfel de lucruri să nu se mai repete? Dorim cu adevărat să se schimbe ceva? Nu pentru nenorociții de pușcăriași sau boschetari care nu au unde sta, ci pentru cei care le cad victime în fiecare zi.
Da, sunt o seamă de oameni care nu au avut și nu au toate acestea și totuși sunt, există, trăiesc printre noi.
Nu pentru cei care ies din pușcării să presupunem că aceștia, „pleava societății” nu merită nimic, cu toate că Hristos a murit și pentru ei, ci pentru femeia care a fost atacată, pentru cei care cad victime ale celor care de multe ori nu doresc decât o mână de ajutor, un loc unde să doarmă, un blid cu ceva mâncare sau un loc de muncă.
Încerc în vreun fel să iau apărarea acelui bărbat care a atacat o femeie lipsită de ajutor? Categoric nu! Vreau însă să trag un semnal de alarmă! Astfel de cazuri vor fi din ce în ce mai prezente în România, pușcăriile gem de oameni care nu au încotro să meargă după eliberare.
Știm să arătăm cu degetul, să judecăm, să bârfim, dar nu știm să întindem o mână de ajutor. Ne vedem buni, educați, realizați, creștini veritabili, nu mai ținem cont că de fapt toate acestea le datorăm unui Dumnezeu care a avut milă de noi. Același Dumnezeu vrea ca tu și eu să ne implicăm în a ajuta și nu în a judeca.
Închei cu speranța că acest caz din județul Cluj va rămâne unul izolat. Mă rog pentru asta, însă tot pentru ca acest caz să rămână unul izolat sau motivat mai mult ca înainte să mă implic în a da o șansă celor cărora le lipsește.
Dumnezeu să se îndure de țara noastră!!!
Ghiță Ignat
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.