Observ
că instanțele finlandeze au o practică ,,contra naturii”, când
instituționalizează copii atunci când numai unul dintre părinți, în speță
tatăl, este agresor. În mod normal, copiii trebuiau să rămână în grija mamei,
care îndeplinea și îndeplinește toate condițiile și garanțiile prevăzute de
lege și de regulamentele europene.
Din
tot ceea ce s-a scris nu a reieșit vreun motiv concret în a-i refuza mamei
exercițiul drepturilor și obligațiilor părintești. Legătura afectivă prea
strânsă între mamă și copii nu justifică în niciun fel luarea copiilor de la
mama acestora. Este aberant! Numai o minte bolnavă poate gândi în acest fel,
adică să consideri că este contrar interesului superior al unui copil faptul că
acesta își iubește mama f mult. Probabil acești finlandezi fac experimente sau
urmăresc exclusiv profiturile financiare obținute în urma instituționalizării
copiilor.
Copiii
trebuiau reintegrați de mult în familie, cel puțin Mihai, care are 14 ani și
este obligatoriu să se țină cont de opțiunea lui.
Deci,
dacă tatăl este agresiv, mamei îi revine exercitarea autorității părintești cu
privire la copii. Apoi, dacă nici mama nu este capabilă, urmează familia
extinsă (bunicii, alte rude etc) și numai în ultimă instanță se procedează la
plasamentul copiilor în centre specializate. Copiii trebuie să crească în
familia naturală, familia extinsă sau o familie substitut (asistenți maternali
etc), iar dacă nu este posibil ajung în centre.
Așadar,
cred că în acest caz s-au comis f multe abuzuri, cum ar fi: menținerea
nejustificată a copiilor în centrul de plasament, limitarea/interzicerea
contactului cu mama, cu bunicii, încălcarea dreptului la libera circulație,
neluarea în considerare a opiniiilor copiilor etc, De altfel, toate aceste
aspecte au fost mereu invocate în spațiul public, dar nimic nu a contat.
Situația
s-a complicat foarte mult, iar ordinea ieșirii din acest calvar este:
reintegrarea copiilor la mamă, cu consecința redării acesteia a autorității
părintești exclusive, situație în care nu mai este necesar acordul tatălui
pentru plecarea din țară; dacă nu, se poate cere în instanță suplinirea
consimțămîntului tatălui în ce privește eliberarea documentelor de călătorie și
pentru plecarea din țară.
Dacă
toate aceste demersuri au fost epuizate, înseamnă că acești copii nu au niciun
drept, urmănd să rămână în centru pănă la majorat.
După
părerea, mea s-ar putea deschide un proces de reintegrare în familie și în
România, pentru că nu este bătuă în cuie competența instanțelor finlandeze,
pentru că ceea ce primează este interesul superior al copiilor și nu reședința
acestora. Toate abuzurile, încălcările drepturilor mamei și copiilor, justifică
înlăturarea competenței instanțelor finlandeze. Dar, pentru acest lucru trebuie
să fie un judecător român curajos și cu multă știință de carte în această
materie.
Au
argumentat foarte amplu și corect la ultima conferință, dna avocat Sacrieru, dl
avocat Nastasiu și ceilalți participanți. Din păcate, aceste voci, dar și
altele nu sunt auzite, nimeni nu vede nimic, motivul fiind acela că suntem
români și nu contăm prea mult (așa cred).
(...)
Trebuie invocate argumente solide în favoarea competenței instanței române. Cel
mai puternic argument este acela că toate elementele de fapt și de drept se
subordonează principiului superior al copiilor. Iar interesul copiilor este
acela ca cererea de reintegrare în familie, cu accesoriile sale, să fie
soluționată de instanța română, aceasta fiind competentă să judece pentru faptul
că sunteți cetățeni români. Dat fiind abuzurile suferite și alte asemenea, în
Finlanda, o instanță va avea suficiente elemente ca să se declare competentă.
Doamna
Camelia, trebuie să vă mențineți puterea, pentru a rezista și a urmări situația
copiilor, chiar și în aceste condiții. Deocamdată demersurile legale nu sunt
luate în considerare, iar, în aceste condiții, orice altă soluție este pe
deplin justificată, chiar și evadarea.
Daniela
Mitrofan, judecător
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.