luni, 11 noiembrie 2019

Nicolae Geantă ✡ Jurnal de Auschwitz


O să reiau mai jos un jurnal scris acum câțiva ani. Scris după ce am fost (în vizită) la Auschwitz.
Îl postez azi deoarece se împlinesc 71 de ani de la declanșarea exterminării evreilor!
Nemții au vrut să îi extermine. Dumnezeu a avut însă alt plan!


La 8 fix am plecat din Krakow cu un microbuz înțesat de profesori prahoveni. Dar și rude ale acestora. Cel mai pitoresc personaj a fost Florin. Un nene durduliu de vreo 150 kilograme care a înfulecat 'continuu. Prin toate parcările, restaurantele sau hotelurile unde am poposit. Dar și în minibus. Era cu sticla de bere la purtător. Sau cu vin, țuică, whisky. Orice în afară de apă. Afară plouă mărunt, dar Polonia este frumoasă. Casele sunt fără garduri. Ca la americani. Cimitirele sunt pline de flori. Parcă sunt niște parcuri de promenade. Nu am văzut nicăieri pe planetă cimitire mai îngrijite. La polonezi nici în cimitire nu se vede tristeșea. Bisericile sunt numeroase. Multe. Foarte multe. Lipsesc maidanezii. Dar și cerșetorii. Totuși deși e început de septembrie e frig. Iar leșii au făcut focul în sobe. Nu doar românii fac încălzire cu lemne. Pe la 11,00 am ajuns la Oświęcim. (La 50 km veste de Krakow). Adică Auschwitz-ul cunoscut de toată planeta. Orășelul este micuț. Un fel de Câmpina. Cu 40.000 de locuitori. Și ceva peste. Mic și sinistru. Încă plutește în aer o apăsare. Trăiești emoții afective și olfactive. Ești în fosta arie a ororii. Chiar dacă-n jur sunt molizi drepți ca lumânarea amestecați cu mesteceni. Casele sunt din cărămidă veche, vopsite în uleiuri. Țigla e de asemnei veche. Parcă te întorci în Al Doilea Război Mondial, în WW2 cum zic americanii.

Când am intrat pe poarțile fostului lagăr de exterminare m-au apucat frisoanele. M-am gândit că între 1940-1945 acolo au intrat mânați ca niște turme de animale peste un milion de oameni nevinovați. Au intrat și nu au mai ieșit! Chiar dacă pe poartă încă scrie uriaș „Arbeit nacht frei” (Munca te face liber). Nu, nu munca te face liber. În cel mai bun caz te poate scăpa de câteva kilograme. Liber te face numai Hristos! Fără El oamenii sunt robi. Deși umblă liberi!

Cel mai mare lagăr nazist era situat exact în centrul Europei. Pe locul unei foste garnizoane polone. În 20 de barăci. Acolo a fost iadul pe pământ. Acolo omul a demonstrat că e mai atroce decât diavolul. Povestea Auschwitz-ului e una neagră. Horror. Și lungă…(O să scriu totuș niște detalii mai jos). Povestea a început odată cu „Noaptea de cristal” (vezi în josul pagini)


Când am pășit în „lagărul morții” orice pas făcut îmi vorbea despre o victimă. Am trecut pe la baraca 6. Acolo unde victimele erau tunse. Și spălate cu apă rece iarna și fierbinte vara! Am intrat apoi într-un pavilion unde se făceau audieri. Nimeni nu scăpa necondamnat. Apoi am fost în baraca 5. Acolo era camera de resturi. Mii de ochelari, cârje, proteze! Geamantane inscripționate. Farfurii, căni din tablă, ligheane, perechi de pantofi. 80.000 de perechi de pantofi rămase netrimise la nemțălăi. Asta înseamnă că cca 40.000 de personae au murit în ultimele zile la Auschwitz. Undeva era o măsuță cu un pantof de copil, o cămășuță plină de singe, o păpușică turtită… Nu mai țin minte tot. Am început să plâng. Dincolo de măsuță era un soldat evreu. Dar cu chipa pe cap. S-a uitat la mine și a început să plângă și el. Lacrimile erau la fel. Aveau culoarea durerii. Am vrut să-l întreb: „Tu ce simți?” Profesorii românii, sau un grup de tineri nemți se uitau uimiți la mine. Dar și un grup de evrei bătrâni.

Am intrat și în baraca 14. Aici au fost gazați prima data 250 de prizioneri polonezii și 650 ruși. Pentru că pastilele de zirconiu au fost insuficiente, gazații nu au murit în acea zi. Au fost duși la barăci inconștienți. Și exercițiul s-a repetat a doua zi. Cu eficiență 100%. Groaza cea mare era însă blcul 11. Aici cine intra nu mai ieșea viu! Blocul are o carceră, o camera de judecată, o celulă (nr.22) - unde deținuții se țineu aglomerați și în continua mișcare, o camera de duș… De la baie erau scoși afară goi pușcă. În curtea Blocului 11, se afla zidul de execuţie. (Aici, la 11.11 1941 a fost prima execuţie. Au murit 150 de persoane. Toţi polonezi. În acea zi Polonia sărbătorea ziua Independenţei. Din 1918). În subsol erau și celulele sufocării. Iar puțim mai departe de zidul de împușcare era spânzurătoarea. Din Auschwitz au evadat vreo 800 de personae. Dar 500 au fost prinși, aduși înpoi și atîrnați în cârlige! Cine rezista era dat jos și adus a doua zi. Ori a treia. Până murea…

Am văzut și casa lui Rudolf Hess. Comandantul. Killerul închisorii. A rămas exact ca în 1944. Din fața ei se făcea un drum de sârmă ghimpață. Pe aici erau aduși copiii cu mamele lor. Direct la camera de gazare. În fața acesteia erau dezbrăcați. Apoi introduși înăuntru. Undeva la 300 de inși. Se închidea ușa mare de fier. Beznă. Începea să curgă apă. Apoi se deschidea un hublou, și un SS-ist cu mască de gaze arunca zirconiu peste deținuți. În contact cu apă ieșea un gaz otrăvitor. Începea să ți se argă gâtlejul. Nările. Ochii. În disperare unii se urcau peste ceilalți/ Cât mai sus. Dar în 3 minute toți erau un morman de morți! Când am ajuns la ușa camerei de gazare m-a bufnit plânsul. Am strigat în inima mea: „Doamne, dacă aș fi ajuns aici, cum aș fi reacționat?” Nici nu vreau să mă gândesc. Unii în astfel de cazuri nu au mai rămas fideli lui Hristos! Doamne, ai milă!

Din camera de gazare am intrat în cea de icinerare. Un cuptor uriaș ardea trupurile moarte. La Auschwitz intrai pe ușă și ieșeai fum pe coș! Nemții până și cenușa o folosea ca îngrășământ pe camp! Naziștii au avut nebunie nevindecabilă.

După ce am ieșit de la camera de gazare m-a întâmpint o evreică bătrână. „Ești român? Nu am mai auzit românește de 60 de ani!” O chema Erika. Plecase în 1950 din România, în Israel. Cu toată familia ei. Cu toți care mai rămăsese. „Am locuit în Ploiești”. „Și eu sunt tot ploieștean” Bătrâna m-a îmbrățișat. Cu lacrimi. Și eu la fel. Plângeam a treia oară. „Mamă, strigă Erika în românește, hai să-ți prezint un băiat frumos de la mine din oraș. Din România…” Și a venit o doamnă de vreo 40 de ani. Ca și mine. Eram uimit că știe românește!

Am ieșit de la Auschwitz demoralizat. Nu puteam să cred ce mașinărie drăceasco-nemțească fusese acolo. Cum Satana pusese la cale exterminarea evreilor. De ce? Ca să nu mai fie Israel. De ce? Ca să nu se mai întoarcă Mesia! Slavă Domnului că în 1945 la Auschwitz au intervenit rușii. Era prima dată în viața mea când am ținut cu ei! Da, Dumnezeu s-a folosit de ei! Chiar dacă majoritatea erau atei!

Vă avertizez: o vizită la Auschwitz e șocantă! E ca o vizită în Hades! Hristos să ne păzească de un nou Auschwitz. Și totuși, oameni buni, mai rău decât Auschwitz e... Iadul. Fugiți de el! Cât încă sunteți departe...

NkG


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.