O să reiau mai jos un jurnal scris acum câțiva ani. Scris după ce am fost (în vizită) la Auschwitz.
Îl postez azi deoarece se împlinesc 71 de ani de la declanșarea
exterminării evreilor!
Nemții au vrut să îi extermine. Dumnezeu a avut însă alt plan!
La 8 fix am plecat din Krakow cu un microbuz înțesat de profesori
prahoveni. Dar și rude ale acestora. Cel
mai pitoresc personaj a fost Florin. Un nene durduliu de vreo 150 kilograme
care a înfulecat 'continuu. Prin toate parcările, restaurantele sau hotelurile
unde am poposit. Dar și în minibus. Era cu sticla de bere la purtător. Sau cu
vin, țuică, whisky. Orice în afară de apă. Afară plouă mărunt, dar Polonia este
frumoasă. Casele sunt fără garduri. Ca la americani. Cimitirele sunt pline de
flori. Parcă sunt niște parcuri de promenade. Nu am văzut nicăieri pe planetă
cimitire mai îngrijite. La polonezi nici în cimitire nu se vede tristeșea.
Bisericile sunt numeroase. Multe. Foarte multe. Lipsesc maidanezii. Dar și
cerșetorii. Totuși deși e început de septembrie e frig. Iar leșii au făcut
focul în sobe. Nu doar românii fac încălzire cu lemne. Pe la 11,00 am ajuns la Oświęcim. (La 50 km veste de
Krakow). Adică Auschwitz-ul cunoscut de
toată planeta. Orășelul este micuț. Un fel de Câmpina. Cu 40.000 de locuitori.
Și ceva peste. Mic și sinistru. Încă plutește în aer o apăsare. Trăiești emoții
afective și olfactive. Ești în fosta arie a ororii. Chiar dacă-n jur sunt
molizi drepți ca lumânarea amestecați cu mesteceni. Casele sunt din cărămidă veche, vopsite în uleiuri. Țigla
e de asemnei veche. Parcă te întorci în Al Doilea Război Mondial, în WW2 cum
zic americanii.
Când am intrat pe poarțile fostului lagăr de exterminare m-au apucat
frisoanele. M-am gândit că între 1940-1945 acolo au intrat mânați ca niște
turme de animale peste un milion de oameni nevinovați. Au intrat și nu au mai
ieșit! Chiar dacă pe poartă încă scrie uriaș „Arbeit nacht frei” (Munca te face
liber). Nu, nu munca te face liber. În cel mai bun caz te poate scăpa de câteva
kilograme. Liber te face numai Hristos! Fără El oamenii sunt robi. Deși umblă
liberi!
Cel mai mare lagăr nazist era situat exact în centrul Europei. Pe locul unei foste garnizoane polone. În 20 de
barăci. Acolo a fost iadul pe pământ. Acolo omul a demonstrat că e mai atroce
decât diavolul. Povestea Auschwitz-ului e una neagră. Horror. Și lungă…(O să
scriu totuș niște detalii mai jos). Povestea a început odată cu „Noaptea de
cristal” (vezi în josul pagini)
Când am pășit în „lagărul morții” orice pas făcut îmi vorbea despre o
victimă. Am trecut pe la baraca 6. Acolo unde victimele erau tunse. Și spălate
cu apă rece iarna și fierbinte vara! Am intrat apoi într-un pavilion unde se făceau audieri. Nimeni nu scăpa necondamnat. Apoi am fost în baraca 5.
Acolo era camera de resturi. Mii de ochelari, cârje, proteze! Geamantane
inscripționate. Farfurii, căni din tablă, ligheane, perechi de pantofi. 80.000
de perechi de pantofi rămase netrimise la nemțălăi. Asta înseamnă că cca 40.000 de personae au murit în
ultimele zile la Auschwitz. Undeva era o măsuță cu un pantof de copil, o
cămășuță plină de singe, o păpușică turtită… Nu mai țin minte tot. Am început
să plâng. Dincolo de măsuță era un soldat evreu. Dar cu chipa pe cap. S-a uitat la mine și a început să plângă și el.
Lacrimile erau la fel. Aveau culoarea durerii. Am vrut să-l întreb: „Tu ce
simți?” Profesorii românii, sau un grup de tineri nemți se uitau uimiți la
mine. Dar și un grup de evrei bătrâni.
Am intrat și în baraca 14. Aici au fost gazați prima data 250 de prizioneri
polonezii și 650 ruși. Pentru că pastilele de zirconiu au fost insuficiente,
gazații nu au murit în acea zi. Au fost duși la barăci inconștienți. Și exercițiul s-a repetat a doua
zi. Cu eficiență 100%. Groaza cea mare era însă blcul 11. Aici cine intra nu
mai ieșea viu! Blocul are o carceră, o camera de judecată, o celulă (nr.22) -
unde deținuții se țineu aglomerați și în continua mișcare, o camera de duș… De
la baie erau scoși afară goi pușcă. În curtea Blocului 11, se afla zidul de
execuţie. (Aici, la 11.11 1941 a fost prima execuţie. Au murit 150 de persoane.
Toţi polonezi. În acea zi Polonia sărbătorea ziua Independenţei. Din 1918). În
subsol erau și celulele sufocării. Iar puțim mai departe de zidul de împușcare
era spânzurătoarea. Din Auschwitz au evadat vreo 800
de personae. Dar 500 au fost prinși, aduși înpoi și atîrnați în cârlige! Cine rezista era dat jos și adus a doua zi. Ori a
treia. Până murea…
Am văzut și casa lui Rudolf Hess. Comandantul. Killerul închisorii. A
rămas exact ca în 1944. Din fața ei se făcea un drum de sârmă ghimpață. Pe aici
erau aduși copiii cu mamele lor. Direct la camera de gazare. În fața acesteia
erau dezbrăcați. Apoi introduși înăuntru. Undeva la 300 de inși. Se închidea
ușa mare de fier. Beznă. Începea să curgă apă. Apoi se deschidea un hublou, și
un SS-ist cu mască de gaze arunca zirconiu peste deținuți. În contact cu apă
ieșea un gaz otrăvitor. Începea să ți se argă gâtlejul. Nările. Ochii. În
disperare unii se urcau peste ceilalți/ Cât mai sus. Dar în 3 minute toți erau
un morman de morți! Când am ajuns la ușa camerei de gazare m-a bufnit plânsul.
Am strigat în inima mea: „Doamne, dacă aș fi ajuns aici, cum aș fi reacționat?”
Nici nu vreau să mă gândesc. Unii în astfel de cazuri nu au mai rămas fideli
lui Hristos! Doamne, ai milă!
Din camera de gazare am intrat în cea de icinerare. Un cuptor uriaș
ardea trupurile moarte. La Auschwitz intrai pe ușă și ieșeai fum pe coș! Nemții
până și cenușa o folosea ca îngrășământ pe camp! Naziștii au avut nebunie
nevindecabilă.
După ce am ieșit de la camera de gazare m-a întâmpint o evreică bătrână.
„Ești român? Nu am mai auzit românește de 60 de ani!” O
chema Erika. Plecase în 1950 din România, în Israel. Cu toată familia ei. Cu
toți care mai rămăsese. „Am locuit în Ploiești”. „Și eu sunt tot ploieștean”
Bătrâna m-a îmbrățișat. Cu lacrimi. Și eu la fel.
Plângeam a treia oară. „Mamă, strigă Erika în românește, hai să-ți prezint un
băiat frumos de la mine din oraș. Din România…” Și a venit o doamnă de vreo 40
de ani. Ca și mine. Eram uimit că știe
românește!
Am ieșit de la Auschwitz demoralizat. Nu puteam să cred ce mașinărie drăceasco-nemțească fusese acolo. Cum
Satana pusese la cale exterminarea evreilor. De ce? Ca să nu mai fie Israel. De
ce? Ca să nu se mai întoarcă Mesia! Slavă Domnului că în 1945 la Auschwitz au
intervenit rușii. Era prima dată în viața mea când am ținut cu ei! Da, Dumnezeu
s-a folosit de ei! Chiar dacă majoritatea erau atei!
Vă avertizez: o vizită la Auschwitz e șocantă! E ca o vizită în Hades!
Hristos să ne păzească de un nou Auschwitz. Și totuși, oameni buni, mai rău
decât Auschwitz e... Iadul. Fugiți de el! Cât încă
sunteți departe...
NkG
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.