luni, 5 august 2019

Tony Berbece 🔴 Alexandra, Luiza și sindromul lui Faraon


Lui Faraon nu prea i-a păsat de suferințele evreilor, nu îi păsa de băieții evreilor aruncați în Nil la porunca lui și nici de urgiile pe care Dumnezeu le aducea asupra Egiptului. Palatul îl proteja cât de cât. Nu-l prea durea pierderea vitelor și a holdelor din regatul său că avea destul aur în visterie, nu-l prea dureau pierderile celor din jur. Dar l-a durut când i-a murit fiul în care investise așa de mult, fiul pe care-l prețuia enorm și pe care-l pregătea să fie rege. Atunci a făcut totul pentru a ieși din criză el și tot poporul lui.

Așa suntem noi, nu prea ne pasă de ce le moare altora, de ce pățesc alții, de ce le lipsește altora. Avem noi o vorbă blestemată: “Să fie la ei acolo!” Dar când ne moare nouă iese foc. Ne aprindem, ne trezim, ne zvârcolim, ieșim pe toate posturile, facem scandal. Ar trebui să ne pese și când nu ne moare nouă și când nu pierdem noi și când nouă ne e bine, iar altora rău.

Să ieși din starea de confort pentru alții este cel mai greu lucru pe care-l are de făcut omul. Asta a făcut prințesa Estera și asta a făcut și Isus. Lor nu le-a murit nimeni, lor nu le-a lipsit nimic, dar Estera a fost gata să-și dea viața pentru conaționalii ei, iar Isus și-a dat-o pentru noi toți.

Mă uit cu durere la cazul acesta al Alexandrei și mă gândeam ce bine ar fi fost dacă toate fetele care au dispărut până acum aveau un unchi din acesta influent și inimos. Dar pentru ele nu s-a bătut nimeni, nu a făcut nimeni gălăgie, poate ar fi salvate multe dacă ar avea un Cumpănașu? Alexandra din păcate nu mai poate fi salvată, dar celelalte? Mai sunt multe dispărute. Luiza lipsea de șase luni, cui de sus i-a păsat de această fată din Caracal? Și părinții ei au zbierat de durere în fața porții criminalului și au bătut la multe porți și înainte.

Îmi aduc aminte când nepotul meu era să moară în spital din cauza unei apendicite. Urla tatăl lui de durere, dar nu-l auzea nimeni, doctorii dispăruse din spital, directorul la fel, am mers cu el și în poarta televiziunii de stat să strige și acolo că-i moare copilul și nimeni nu făcea nimic. Ce greu e să strigi și să se facă toți că plouă.

Repet, ar trebui să ne pese ca și cum ar muri ai noștri, polițiștii când intervin într-un caz de răpire, de viol, de violență față de o femeie sau un copil ar trebui să sară ca și cum ar fi femeile lor sau copiii lor. Vă spun că acei polițiști dacă gândeau așa ar fi rupt poarta criminalului. Dar nu era fata lor înăuntru. Vă spun că dacă cei de la 112 ar fi vorbit cu fetița lor ar fi mâncat pământul, ar fi săpat ca râmele și pe sub pământ. Ar fi răscolit și gropile de șarpe doar ca să o găsească. Dar din păcate, nu era fata lor.

Acesta este sindromul lui Faraon, nu-mi pasă când mor alții cât timp nu sunt ai mei. Să ne vindece Dumnezeu de aceast cancer al sufletului.

Cu prețuire,
Toni Berbece

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.