Înainte să anatemizezi subiectul sau să-l politizezi, citește. Precipitarea și reacțiile viscerale, intrinsece de fapt genei balcanice ne-au adus la limita penibilului, ne-au subjugat și au sentimentalizat analiza și discursul. Caragiale, axiomatic, a spus:
“Noi, românii, suntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gândește prea mult, ne putem mândri că cel puțin se discută prea mult...în genere fraza goală, declamația șarlatanească, lătrătura patriotică, națională, cu un cuvânt, moftul.“
Ce înseamnă „DUPĂ REFERENDUM”?
Înseamnă mai multă lumină decât întuneric, înseamnă că știm cine suntem, că știm spre ce mergem și că putem întrezări ce avem de făcut, însă nu putem vorbi despre lumină dacă nu am înțeles întunericul și nu putem vorbi despre soluții dacă nu am identificat cauzele. Cauzele și solutia sunt interconectate.
De ce nu au mers românii la vot? Evit să detaliez cauzele deja consacrate (boicotul, propaganda neo-marxistă, confiscarea și asocierea politică și neica cu mustață ce s-a mutat în capitală). Toate au funcționat „admirabil” în combinație perfectă cu îngrijorarea cronică a românului: „cu siguranță ăștia nu ne-au spus tot, se pune ceva la cale și noi nu știm.“
Boicotul, agent patogen, a exploatat slăbiciunile naționale și a asigurat o polenizare din aceea ce are să țină încă douăzeci de ani.
Răspunsul trebuie vazut in lumina urmatoarei distinctii: există o diferență fundamentală dintre ocazie și cauză. Originile acesteia îi aparțin lui Platon: “Ocazia unui război are legătură cu suprafața evenimentelor și este cunoscută de toți oamenii, în timp ce cauza unui război este încorporată în antagonismele rasiale, în controversele politice și economice. Ocazia este scânteia care aprinde focul, cauza este combinația dintre cărbune, sulf și azotatul de potasiu.“ Ce a generat bunăoară revoluția franceză? Ocazia - afacerea colierul. Cauza - feudalimsul. Dar primul război mondial? Ocazia, asasinarea lui Franz Ferdinand al Austriei. Cauza, atagonismele rasiale și competiția economică; Rusia a vrut Bosforul, Austria a fost ingrijorată de ascendența puterilor balcanice și așa mai departe. Diferența dintre ocazie și cauză este marcantă.
Acum ar fi o lipsă de bun simț și o încercare de victimizare dacă am postula drept cauză virilitatea propagandei anti-referendum. Oricum, nu suntem departe. Emil Cioran, în “Schimbarea la față a României”, spunea: “Niciun român nu se simte personal vinovat. Toate ratările și golurile și le explică prin vidurile societății, dezertând astfel de la responsabilitatea individuală.” Victimizarea obturează asumarea responsabilității.
Boicotul nu a creat problemele; boicotul nu a făcut nimic altceva decât să exploateze slăbiciunile naționale si să le evidențieze în moduri neprevazute până azi. Boicotul este ocazia, nu cauza. Cauza, aș spune, este duală:
Mai intai, să nu uitam că societatea românească încă păstrează gena culturii colectiviste.
Societățile occidentale sunt societăți individualiste. Cea mai importantă entitate în asemenea culturi este individul, care își construiește identitatea prin diferențiere. Persoana este încurajată să gândească liber, să evite presiunea și să decidă independent de înclinația colectivă, așa cum îi dictează conștiința. Din acest motiv, de exemplu, există acele dezbateri interminabile pe subiectul uniformelor școlare: “uniforma înhibă şi duce la pierderea identităţii”, spun promotorii culturii individualiste.
Culturile colectiviste, de pe alta parte, functionează pe alte structuri. Entitatea lor indivizibilă este comunitatea, familia și tribul, nu individul. Păstrarea armoniei comunității este obiectivul primar. Interesul personal este substituit in mod organic binelui general, iar identitatea persoanei nu se formeaza prin diferențiere, ci prin asumarea rolului și a locului in colectiv. Membrii societății colectiviste decid pe baza trendului general, al sfatului și opiniei majorității, deoarece binele și răul se materializează în ceea ce societatea acceptă sau dezagreează, și nu în ceea ce conștiința personală indică. Simțământul de vinovăție sau de rușine este resimțit doar în cazul în care comunitatea dezaprobă actul comis, în timp ce actele devin onorabile atunci când se bucura de apreciere colectivă. In limbaj popular, deciziile se iau in funcție de gura satului sau in funcție de decibelii vocilor.
Romania fiind încă o cultură colectivistă, vocea care a răcnit cel mai asurzitor a fost vocea care a dictat constiinței ce să aleagă.
A doua fațetă a cauzei, și de fapt cea determinantă este de natură morală și teologică.
Tot Emil Cioran spunea: “În România, tipul omului inteligent și unanim simpatizat este chiulangiul sistematic, pentru care viața este un prilej de capriciu subiectiv, de exercițiu minor al disprețului, de negativitate superficială. N-am întâlnit un om care să aibă o mai slabă aderență la valori, ca românul.”
De ce este atât de volatilă loialitatea românilor față de valorile creștine?
Răspunsul ne-a fost oferit încă din secolul al XIX-lea de Friedrich Nietzsche. De pe atunci el observa faptul că societatea intenționa să abandoneze credința în Dumnezeu în timp ce va încerca să păstreze valorile creștine. Insă, pentru societatea care-L va respinge pe Dumnezeu, a prezis el, moralitatea în sine va deveni o problemă: va fi din ce în ce mai greu să justifici moralitatea. Deoarece fără Dumnezeu moralitatea nu va mai putea sa fie legitimizată, și va fi golită de sens. Societatea românească este o societate mult mai secularizată decât pare. Jose Casanova, probabil cel mai pregatit in sociologia regiei spunea: “La ora actuală asistăm la deprivatizarea religiei. Prin deprivatizare întelegem că religiile tradiționale refuză să accepte limitele și privatizarea impusă de secularizare.” Totuși, religia în România se află astăzi în faza în care pășește spre a fi privatizată.
Oamenii nu au mers la vot pentru că în lipsa credinței adeziunea lor față de valorile creștine nu a mai putut fi justificată.
Ce înseamnă “BISERICA TREBUIE SĂ IASĂ ÎN STRADĂ”
Boicotul ne-a făcut un mare bine. Efectul său a fost curativ și revelator. Boicotul a fost finalul carnavalului, momentul când au căzut măștile și ne-am reamintit cine suntem și care sunt problemele de fond ale ființei umane și ale României.
Care ar trebui să fie răspunsul și lucrarea bisericii astăzi și mâine? Biserica este chemată să-si reevalueze poziția față de propria națiune și mai apoi față de proprii enoriași.
Ideea unui creștinism aproape național, fie el și formal, ne-a indus în eroare. România nu este o țară creștină, ci o țară ce trebuie evanghelizată. Este nevoie să devenim misionari la noi acasă, să recuperăm caracterul misionar al vieții și să ne transformăm glia în câmp de evanghelizare. Este nevoie să coborâm în stradă.
Mai mult, e timpul să renunțăm la populismele cu care ne-am amăgit de câțiva zeci de ani unii pe altii, și să predicăm Scriptura. Să le vorbim copiiilor noștri despre homosexualitate înainte să le vorbească societatea, să tratăm credința și provocările curente întrun mod care sa fie pertinent atât pentru minte cât și pentru inimă. E timpul să coborâm din strană în mijlocul turmei. De acolo problemele se vad cel mai bine și de acolo se pot lega rănile.
Să coborâm în stradă, lângă ai noștri, nu ca să ne pierdem în mulțime, ci ca mulțimea să se piardă în noi.
David Lavric
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.