O ştire de pe ortodoxinfo.ro vorbeşte din nou despre zeci de preoţi catolici homosexuali. Am să v-o prezint după care vă invit la câteva minute de reflexie asupra cauzelor acestei veşnice epidemii de preoţi catolici homosexuali şi pedofili şi cu aplicarea grilei de judecată asupra funcţionarilor ONU şi activiştilor umanitari:
Un dosar de 1.200 de pagini ce contine numele a 34 de preoti si a sase seminaristi din Italia, „homosexuali in mod activ”, a fost trimis la Vatican de arhiepiscopia de Napoli, scrie Newsweek..
Acuzatiile au fost facute de Francesco Mangiacapra, o escorta masculina care a spus presei locale ca nu mai suporta „ipocrizia preotilor”.
„Nu doresc sa le fac rau celor mentionati, ci sa ii ajut sa inteleaga ca viata lor, desi pare convenabila, nu le face bine nici lor, nici oamenilor carora ar trebui sa le fie exemplu si ghid spiritual”, a spus Mangiacapra.
Cardinalul Crescenzio Sepe, arhiepiscop de Napoli, afirma ca niciunul din preotii mentionati nu slujeste in Napoli. El spune ca a trimis documentul la Vatican deoarece cei care au gresit trebuie sa plateasca si sa se caiasca.
Dosarul contine fotografii erotice si mesaje WhatsApp explicite, plus alte dovezi, dar niciunul dintre cei 40 de preoti si seminaristi nu sunt acuzati de relatii cu minori.
„Vorbim de pacate, nu de infractiuni”, a spus Mangiacapra.
Atunci când aude că un preot are nişte probleme de morală tot omul gândeşte aşa: Biserica e de vină, pentru că e omul Bisericii. Puţini sunt însă cei care îşi pun, cu adevărat, întrebarea de ce? De ce în interiorul unei organizaţii, care predică viaţa morală şi iubirea sacrificială a aproapelui, apar, de exemplu, nişte monştri care chinuie, distrug, omoară chiar, sufletele şi trupurile nevinovate ale unor copilaşi. Sau reţele de homosexuali, de prostituţie masculină şi de pedofilie asemănătoare celor din viaţa laică? Pentru cei mai mulţi, este îndeajuns că ei „apar” şi funcţionează în Biserică, sunt deci produsul acesteia, adică al religiei, adică al creştinismului şi al Dumnezeului propovăduit de acesta.
Dacă în ceea ce priveşte creştinismul, fie el apusean sau răsăritean, orice aplecare mai serioasă asupra textelor teologice desfiinţează orice posibilitate ca să existe o relaţie de tipul cauză-efect, în ceea ce priveşte Biserica Catolică ei au şi nu au dreptate, iar cele două adevăruri, în orice explicaţie, se împletesc.
Dacă prin dogmă, Biserica Catolică nu numai că propovăduieşte, ba şi condamnă şi pedepseşte intern homosexualitatea şi pedofilia, laolaltă cu toate apucăturile considerate deviante şi păcătoase, prin funcţionarea ei lumească oferă solul fertil şi posibilitatea ca astfel de manifestări să se producă, perpetueze şi amplifice.
Homosexualii şi pedofilii nu au ajuns acolo ca nişte oameni normali şi creştinismul, prin învăţăturile, sale i-a transformat. Ei au ajuns acolo pentru că, conştient sau inconştient erau deja formaţi în acest fel, erau deja potenţiali sau activi homosexuali şi prădători pedofili. Iar Biserica catolică, prin condiţia celibatului impusă preoţilor săi – tot preotul catolic de orice rang şi în orice funcţie, trebuie să rămână necăsătorit -, prin masculinitatea fragedă a seminariilor şi, încă, a institutelor teologice, apoi prin cea adultă a corpului preoţesc, căruia îi este interzisă căsătoria, a fost şi este un loc minunat pentru ascunderea în vederea acţiunii, a unor astfel de personaje cu porniri homosexuale.
Acolo unde e normal să nu te uiţi şi să alergi după femei, ba e chiar o condiţie de viaţă şi de misiune, manifestarea indiferenţei sexuale faţă de acestea, lipsa încălcării normelor pentru dulceţurile oferite de trupurile şi mângâierile feminine, au părut şi par manifestări ale sacrificiului, ale controlului trupului de către o conştiinţă extrem de înaltă dedicată lui Dumnezeu.
O a doua cauză pentru infestarea corpului preoţesc este sistemul de pervertire internă pe care, odată ajunşi în posturi din învăţămâţntul catolic sau în ierarhia catolică, l-au aplicat an de an, generaţie după generaţie, primele astfel de personaje deviate, apoi următoarele, ale căror rânduri au fost şi sunt umplute atât de pervertitori cât şi de cei dintre pervertiţi, care, cu structuri mai slabe, prinşi în perioadele de confuzie ale formării ca oameni şi prelaţi, au fost deturnaţi de la maturizarea firească. Unii şi-au revenit, alţii, adesea din motive de şantaj şi slăbiciune, nu.
În ceea ce îi priveşte pe pedofili, ce loc mai bun îşi poate dori un pedofil decât de a lucra permanent cu copii, de a fi, pasămite, călăuzitorul lor, profesorul, supraveghetorul, stăpânul acestor destine delicate, uşor de frânt şi de deformat pentru todeauna, atât în seminarii câtşi în şcolile catolice deschise oricărui copil, nu nmai celor care urma să aibă o carieră teologică, în şcolile parohiale, în interacţiunea cu copiii din parohii?
Celor două cauze mai sus amintite li se adaugă, ca mediu favorizant, îndelunga impunitate asigurată atât de nevoia de „obraz strălucitor” al Bisericii cât şi accederea homosexualilor şi pedofililor la treptele cele mai înalte ale ierarhiei – printre cei demascaţi şi judecaţi se numără chiar şi cardinali. Nici papa Franscisc nu are o poziţie clară, de curând stârnind mânia credincioşilor din Chile pentru acoperirea/nepedesirea episcopului local Julio Cesar Grassi, despre al cărui comportament ar fi avut cunoştinţă încă din 2015.
Vorbim deci despre un fenomen şi un proces imposibil de controlat şi de eliminat, căci homosexualii şi pedofilii, după cum vedem mereu, au ajuns până la cele mai înalte posturi, iar în urma lor, în întreaga Biserică, este o reţea amplă şi compactă – ca toate reţelele formate din cei aflaţi pe lângă comportamentul normal, moral, sănătos, fie că vorbim de aceste deviaţii sexuale, fie de hoţie, corupţie etc. – ce nu mai poate fi extirpată decât printr-un sacrificiu interior care să o restructureze şi reînfiinţeze. Dar aceasta este, în final, treaba Bisericii Catolice.
Acelaşi proces şi o aceeaşi îndelungă impunitate – dar desigur în alte coordonate: organizaţii laice, umanitarism, menţinerea păcii – funcţionează şi în cazul organismelor ONU şi subsidiarelor sale , sau al organizaţiilor umanitare private, care conlucrează sau nu în programe comune cu ONU şi au la dispoziţie mase mari de oameni, mai ales femei şi copii, în situaţii foarte grele, situaţii pe care ei le speculează pentru a-şi împlini poftele netrebnice. Este o temă deosebit de dezbătută de câteva săptămâni, odată cu dezvăluirile şocante ale unor foşti şi actuali lucrători ONU – unii chiar cu poziţii foarte înalte – sau din organizaţii private precum Oxfam, cât şi din tot mai multele procese intentate ONU, organizaţiilor de unele dintre victimele agresiunilor şi abuzurilor.
E de remarcat, şi de completat, în cazul acestor instituţii laice, existenţa şi a reţelelor de prostituţie feminină, fie ele cu sclave sexuale minore sau adulte, deci un meniu complet, adesea la lumina zilei, al devierilor şi infracţiunilor sexuale, susţinut şi de agenda progresistă tot mai agresivă de impunere ca normalitate a homosexualităţii, pedofiliei, poligamiei, zoofiliei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.