Gene Callahan 🔴 Există dovezi că operațiile de schimbare de sex nu le îmbunătățesc starea celor care le fac, și că principala cauză a confuziei în privința genului este psihologică, nu biologică...

Ideologia lui Caitlyn Jenner

Gene Callahan este Profesor de economie şi informatică la Colegiul St. Joseph din Brooklyn (New York) și autorul cărților „Economics for Real People” și „Oakeshott on Rome and America”.

„Ideologie” este un cuvânt cu multe înțelesuri, dar cel mai precis a fost propus, în opinia mea, de Eric Voegelin. Pentru el, „ideologia” reprezenta încercarea de a crea o „a doua realitate”, abstractă, care cumva, pentru ideolog, pare preferabilă lumii reale. Drept urmare, ideologul încearcă să trăiască într-o realitate construită și să-i forțeze, de asemenea, pe ceilalți să facă la fel.

Încercarea va eșua, desigur, din moment ce noi nu putem locui decât în lumea reală. Dar asta nu înseamnă că nu vor fi avut loc multe dezastre între timp. Să începem prin a privi la o situație din trecut, pentru a căpăta o imagine mai clară a ideologiei, epurată de problemele contemporane.

În lumea reală, multe dintre lucrurile care susțin viața umană sunt rare. Pământul agricol bun este limitat, pășunile bune la fel, râurile navigabile sunt și ele limitate, porturile oceanice, de asemenea, la fel copacii, există o cantitate determinată de aur, fier, aluminiu, petrol șamd. Indiferent dacă Dumnezeu sau natura oarbă a lăsat lucrurile astfel, cert este că așa arată lumea în care trăim. Nu este altceva decât dorință deșartă să ne imaginăm că toate aceste lucruri există într-o asemenea abundență încât fiecare le poate obține după cum vrea.

Este rezonabil să recunoaștem acest fapt și să propunem, totuși, o schemă prin care posesia sau accesul la aceste resurse rare să fie distribuit mai just decât este în prezent. Dar decât să facă asta, Karl Marx a construit o a doua realitate în care acest fapt al lumii reale este scos complet din discuție.(În realitate, el a disprețuit politicile publice, cum erau acelea ale socialiștilor moderați care pur și simplu încercau să le ofere o parte mai echitabilă unor oameni). În lumea imaginară a utopiei comuniste, raritatea nu există. (Marx a admis până la un punct raritatea, dar până acolo încât spune că a fost creată. A existat în timpul său din cauza conspirației capitaliștilor, dar nu ca un fapt esențial al realității.) Și prin excluderea din realitate a acestui fapt, Marx a putut foarte simplu să ignore nevoia de a da seama de el. Nu a avut nevoie să facă nicio propunere concretă în legătura cu distribuția bunurilor în societatea comunistă ideală, din moment ce în lumea imaginară, unde nu există raritate, nu apărea nicio problemă de distribuție.

Acum, desigur, comuniștii au trebuit să conducă societățile comuniste din lumea reală, nu pe cele din lumea imaginară a lui Marx. Așa că nu au putut evita problema rarității. (Niciun realist nu ar trebui să fie surprins că, în fapt, felul cum au rezolvat problema a fost ca liderii politici și o mână de vedete din sport, jucători de șah, matematicieni și oameni de știință au pus mâna pe ce era mai bun, iar restul au râcâit după firimituri.)

Dar având în vedere că domnia comuniștilor depindea de credința în a doua realitate a lui Marx, problema rarității nu a putut fi recunoscută vreodată. În schimb, eșecul continuu al utopiei comuniste a fost pus pe seama capitaliștilor, a intelectualior, a reacționarilor și așa mai departe. Din acest motiv, acești oameni au fost încarcerați și măcelăriți cu milioanele. Și în timp ce aceste nenorociri erau evidente pentru oricine era dispus să nu închidă ochii, mulți, mulți oameni din țările comuniste au mers mai departe cu șarada. A opune rezistență însemna a fi considerat „reacționar” și ceea ce urma, în cel mai bun caz, era ostracizarea socială, sau foarte adesea „reeducarea” sau chiar moartea. Dar ceea ce este și mai grav este că mulți occidentali au făcut același lucru, deși singura pedeapsă era de a fi ridiculizați pentru că se află „de partea greșită a istoriei”.

Astăzi, desigur, comunismul a dispărut în mare parte, cu excepția unor zone răzlețe din universități. Dar o nouă ideologie își câștigă respectabilitatea printre noi: ideologia individului care se creează pe sine. Dacă ar fi să încercăm să captăm esența acestei ideologii într-un singur slogan, acesta ar putea fi următorul: „poți fi cine vrei sau ce vrei să îți imaginezi tu că ești”.

Contează prea puțin când discutăm despre această ideologie, dacă avem în vedere misticii cei mai devotați sau cei mai fanatici materialiști. Indiferent cum crezi că am fost creați, prin intenție divină sau prin mecanismele oarbe ale evoluției, un lucru ar trebui să fie clar pentru orice persoană aflată cât de cât în legătură cu realitatea: noi, oamenii, nu ne-am creat pe noi. Mai mult, noi nu putem fi „oricine ne imaginăm noi că suntem.” Fie că o persoană crede în Dumnezeu, câtă vreme are un minim contact cu realitatea, este limpede că nimeni dintre noi nu poate fi Dumnezeu, deoarece ori suntem pur și simplu o parte din realitatea materială și nu sursa ei, sau există deja un Dumnezeu, și nu mai e loc pentru al doilea. De asemenea, nu putem fi un stejar sau o râmă.

Dar chiar și în sfera posibilităților umane, nu oricine poate fi tot ce o altă persoană poate deveni. Un pitic congenital nu va deveni un jucător de basket în NBA. O persoană cu sindromul Down nu va ajunge un fizician de elită. Și chiar dacă își imaginează acest lucru, nu reprezintă o „gândire pozitivă” să-l faci să creadă asta, ci mai degrabă îi joci o farsă nemiloasă. Răspunsul realist pentru sloganul ideologic al „autocreaționiștilor” ar putea fi „acceptă ceea ce ești și fi cea mai bună versiune posibilă a acelei persoane”.

Dar, la fel ca și în cazul comuniștilor, preopinenții ideologiei autocreaționiste nu doresc să accepte realitatea, ci să o înlocuiască cu lumea lor fantastică. Ei resping simplul fapt că noi, în calitate de ființe create (de Dumnezeu sau de natură) nu putem fi cine vrem noi să fim, ci trebuie să ne descurcăm cum putem mai bine cu datele noastre primare. În timp ce fiecare persoană normală dorește ca cei născuți cu diazbilități, cum sunt orbii sau cei cu membrele paralizate, să aibă posibilitatea unei vieți cât mai împlinite, ideologii individului autocreat încearcă să nege că până și hanidcapurile naturale există. „Singurul hadicap pe care îl am este atitudinea ta” este un slogan pe care l-am văzut pe holurile universităților. Este ca și cum singurul motiv pentru care o persoană fără vedere are dificultăți în a conduce la o oră de vârf este atitudinea neprietenoasă a celorlalți șoferi. Iar un om paralizat nu va putea escalada muntele din cauza stâncilor insuficient de destupate la minte. Din acest punct de vedere, ideologii individului autocreat sunt la fel ca Marx: ei admit că există limite asupra autocreației individuale, dar asta doar pentru că „haterii” au creat acele limite.

Și astfel ajungem la Bruce Jenner.

Unul din lucrurile cu care Dumnezeu sau evoluția ne-a înzestrat este sexul propriu. Și, în majoritatea tradițiilor lumii, a acccepta ceea ce ești reprezintă un uriaș paș înainte pe drumul spre fericire. Vechii greci au scris „cunoaște-te pe tine însuți” la intrare în templul lui Apollo din Delphi. Cele zece porunci ne sfătuiesc să nu invidiem ceea ce alții au și noi nu. Budhismul ne învață că dorința de a fi altcineva decât suntem reprezintă cauza suferinței. Taoismul ne spune că pacea interioară vine din supunerea față de ordinea naturală a lucrurilor. Și mult mai recent, Freud recomanda pentru a obține un echilibru psihologic o analiză profundă a sinelui, și nu transformări superficiale ale părților corpului. Dar ideologia individului autocreat se află într-o opoziție fundamentală cu toate aceste tradiții. Decât să înțelegem și să acceptăm ceea ce suntem, singura noastră problemă sunt reacționarii care ne împiedică să ne modelăm în ceea ce credem noi că am fi.

Acum, nu doresc sub nicio formă să interzic operațiile de schimbare de sex. Iar când un adult matur ca Jenner decide să treacă prin asta, îi urez tot binele din lume, deși cred că dacă ar fi citit Dante, Buddha, Freud ori Jung, ar fi ieșit mai câștigat. Dar să-l iau de „erou” și să sugerez că este un model pentru „tineri tulburați care se luptă cu propria identitate” (după cum am văzut recent afirmat în social media) este un triumf al ideologiei în fața oricărei preocupări pentru bunăstarea oamenilor concreți.

Pentru animalul uman, anii adolescenței sunt o perioadă dificilă, în care noile exigențe ale responsabilității de adult se combină cu o amplitudine hormonală care mișcă psihicul individului în toate direcțiile. A le sugera unor persoane care trec printr-o asemenea furtună că modalitatea de a se liniști este simplă, adică schimbarea organelor genitale, reprezintă o glumă crudă.

Cred că numărul adolescenților pentru care principala problemă psihologică constă în faptul că au un organ sexual masculin în loc de unul feminin, și vicecersa, este foarte aproape de zero. Dar mulți tineri rătăciți– și cât de puțini sunt cei care nu sunt rătăciți într-o formă sau alta – vor simți ademenirea acestei soluții ușoare, mai ales când li se spune că vor fi „eroi” dacă vor pune în aplicare ideea.

Există dovezi constrângătoare că operațiile de schimbare de sex nu le îmbunătățesc starea celor care le fac, și că principala cauză a confuziei în privința genului este psihologică, nu biologică. Dr. Jon Meyer, un psihiatru pionier în acest domeniu, a declarat: „A spune că acest tip de operații rezolvă disfuncții psihiatrice este incorect. Avem acum dovezi obiective că nu există nicio diferență reală în adaptarea transsexualului la viață în termeni de slujbe, realizări educaționale, viață casnică și stabilitate socială.” Un alt pionier în domeniu afirmă: „Există mult prea multă nefericire în rândul celor care au făcut operațiile… Prea mulți se sinucid.” În fapt, numărul celor au trecut prin operații și care se sinucid este de 20 de ori mai mare decât în rândul celor „non-transgenderi”. Când am punctat aceste fapte într-o discuție din mediul online, un ideolog al „individului auto-creat” mi-a replicat că sursa acestor sinucideri sunt…oamenii ca mine! Paralela cu marxiștii care învinovățeau „reacționarii” pentru eșecul continuu al schemelor lor de a atinge utopia ar trebui să fie evidentă. După cum a notat Voegelin în „Noua știință a Politicii”: „Decalajul dintre efectul intenționat și cel real (al schemelor utopice) va fi imputat nu strategiei imorale (a ideologiei) de a ignora structura realității, ci imoralității unei persoane sau societății care nu se comportă așa cum ar fi trebuit să o facă în concepția visătoare a cauzei și efectului”.

Din nefericire, la fel ca în cazul marxismului, realitățile secundare există doar în mintea ideologului, iar noi, cu toții, trebuie, de fapt, să trăim în realitatea primară. Victimele acestei a doua realități particulare vor fi acei tineri care înghit minciuna că sunt niște „eroi autocreați”, dacă vor încerca să-și schimbe sexul lor natural, pentru ca să descopere, după câțiva ani, nu doar că problemele lor reale cu care s-au confruntat le dau încă bătaie de cap, dar mai mult, trebuie să trăiască într-un corp modificat radical, pe care nu îl mai doresc. „A pretinde că aceasta este o chestiune de drepturi civile și a încuraja intervențiile chirurgicale înseamnă a încuraja și a promova o tulburare mentală”, a afirmat psihiatrul Paul McHugh. Ca și comunismul, realitatea va prinde din urmă această ideologie, și o va spulbera cum se întâmplă cu toate astfel de nebunii, dar între timp, costul în termeni de fericire umană, s-ar putea să fie, într-adevăr, foarte mare.

Traducere dupa The American Conservative realizată de Anacronic.ro