Cristian Cazacu – O duminică împreună cu familia Bodnariu

A trecut exact un an de când lui Marius și lui Ruth le-au fost confiscați cei cinci copii de către Barnevernet. S-au scris multe, părerile au fost împărțite, au ieșit la iveală opinii diferite—unele foarte dure atât la adresa părinților cât și a convingerilor lor religioase. Pe străzi au ieșit zeci de mii de oameni solidari cu tragedia familiei Bodnariu și nu numai, protestând împotriva Barnevernet atât in ianuarie cât și în aprilie 2016.

Eu am contribuit cu un cântec. Din clipa în care am auzit de tragedia celor doi necunoscuți, Marius și Ruth, nu mi-am putut scoate din minte cuvintele Mântuitorului Hristos, “lăsați copilașii să vină la mine și nu-i opriți,” (Lc. 18:16). În plus, nu îmi venea să cred că o țară precum Norvegia, în care am familie și prieteni dragi mie, era în stare de așa ceva. „No way, Norway!” îmi ziceam. Și astfel, încă din decembrie 2015 se năștea cântecul “Let The Children Be Set Free.”

Am scris versurile preț de vreo trei luni, iar Avi, băiețelul meu, îmi făcea mai mereu sugestii despre ce anume să scriu. Am produs cântecul și am realizat videoclipul prin susținerea atât de generoasă a unei întregi armate de oameni solidari cu Marius, Ruth, Eliana, Naomi, Matei, Ioan și Ezekiel. Am lansat videoclipul exact în ziua când Ezekiel a fost returnat familiei. Am cântat cântecul la protestul din București din 16 aprilie și am auzit cântecul cântat pe mai multe continente. În 11 iunie am zburat la Oslo pentru a cânta cântecul în fața Parlamentului norvegian. Acolo am cunoscut oameni frânți, părinți despuiați de copiii lor, atât norvegieni cât și imigranți; atât creștini cât și atei și musulmani; atât oameni realizați cât și foști ‘clienți’ ai Barnevernetului, foști abuzați sau drogați, cu viețile sfărâmate.

Apoi am aflat că Marius și Ruth și-au primit înapoi copiii. Ce sentiment de bucurie, de credință transformată în realitate. Am sperat atunci că poate, într-o zi, îi voi întâlni.

Sâmbăta trecută, în 12 noiembrie, m-a sunat din senin Marius Bodnariu. Urmau să vină în Timișoara, invitați fiind la două biserici locale și m-a rugat să îi ajut cu partea muzicală. Urma să cânt cu ei “He’s Got The Whole World In His Hands,” și “Let The Children Be Set Free.”

I-am întâlnit. Sentimentul ce l-am avut a fost unul de împlinire. Era exact ce trebuia să fie: să văd o familie bogată, bucuroasă, cu copii foarte scumpi. Avi al meu s-a împrietenit imediat cu Matei și au rămas nedespărțiți. Ezekiel cel mic descoperise între timp mersul și era ca o zvârlugă—nu stătea locului o clipă. Ioan insista să mă joc cu el „X – O” deși tot ce făcea era să imite pe foaie ce văzuse la frații săi mai mari. Eliana și Naomi despre care citisem atâtea lucruri erau alături de mine, joviale, vorbărețe și drăguțe. La masa de prânz m-au uimit venind cu o cafea pregătită special pentru mine. Am crezut că îmi pregăteau o farsă, dar Ruth mi-a explicat că mi-au pregătit cafeaua exact așa cum o făceau pentru tatăl lor! Am rămas mut de uimire. Mi s-a topit inima in piept și am servit cafeaua, deși eu nu beau cafea. Am simțit că cele două mă acceptaseră astfel ca pe unul de-al lor. Și mi-au oferit ce știau ele să facă mai bine, ca pentru tăticul lor.

Și am cântat. Am cântat cu toți copiii, He’s Got The Whole World In His Hands. Cu Avi, Eliana și Naomi am cântat Let The Children Be Set Free. Nu știu cum să descriu sentimentul ce m-a cuprins... iată-le, la dreapta mea, pe fetițele pentru care am scris cântecul și pentru care am protestat în stradă. Erau acum lângă mine și cântau exact cuvintele scrise pentru ele. Își cântau eliberarea de care avuseseră parte. Iar eu eram martor, lângă ele.

I-am întâlnit pe Marius și Ruth. Doi adulți degajați, doi părinți frumoși, doi eroi ai zilelor noastre care au suferit cumplit. Nu am idee cum au reușit. Ei spun că numai Dumnezeu i-a mai ținut să nu se frângă de tot. Citeau psalmii. Din nou, Psalmii!

Am avut inspirația de moment de a-i duce pentru câteva minute la școala de dans White Steps cu care am colaborat la coregrafia din videoclip. Parte din copii erau la repetiții. Am vrut să vadă cu ochii lor ce pot face arta muzicală și cea coregrafică când sunt puse în slujba unei cauze atât de nobile: reîntregirea unei familii. Iată, familia Bodnariu pentru care dansaseră era acum în carne și oase, în mijlocul lor. A meritat!

Am stat la masă cu familia Bodnariu. Am servit copiii cu supă, friptură și pireu, pâine, smântână și salată. Le-am turnat suc în pahare, am vorbit vrute și nevrute; ne-am jucat. Sunt copii atât de frumoși. Părinții lor, niște oameni buni și blânzi.

Celor ce i-au scriticat din colțul buzelor și i-au aruncat în groapa cu lei prin cinismul și corectitudinea lor teologică, le zic doar atât: petreceți o zi cu ei, stați la masă cu copiii lor, slujiți-i și bucurați-vă de revenirea acasă a copiilor precum s-a bucurat tatăl din pilda fiului risipitor când fiul cel mic i s-a întors acasă. Frângeți pâinea cu ei și, dacă vă mai lasă cugetul să fiți fratele mai mare cel justițiar din pildă, criticați-i și dați-le lecții despre cum se cresc copiii, privindu-i direct în ochi.

Sau, poate mai bine să vi se deschidă vouă ochii precum ucenicilor ce au prânzit cu Hristos-cel-Înviat după drumul Emausului și să vă ardă inima de dragul Bodnariilor.

Eu unul mă simt atât de împlinit să văd cum munca mea de patru luni de zile a avut un astfel de impact pentru familia Bodnariu și nu numai. Mai sunt însă multe alte familii care așteaptă. Le vom ajuta?