Cazul Bodnariu, despre care nu voi vorbi aici decât mai târziu şi în mică măsură, merită discutat pe fondul chestiunii proprietăţii asupra copiilor. Sunt copiii stăpâni asupra propriilor persoane? Au părinţii vreun drept asupra lor? Dar vreo obligaţie?
Argumente etice
Redau aici răspunsuri universale, care nu privesc legislaţia din Norvegia, din România sau de aiurea. Ele ţin de etica proprietăţii private. Perspectiva liberală (sau libertariană) se bazează în general pe tradiţia drepturilor naturale pentru a stabili normele care ar trebui să guverneze regimul proprietăţii într-o societate ideală.
Această etică susţine în primul rând că o persoană este proprietarul legitim exclusiv asupra propriului corp. Prin continuitate, toate bunurile pe care persoana le dobândeşte voluntar, adică prin producţie, donaţie sau schimb, intră în sfera proprietăţii acelei persoane, dacă vreţi, ca o prelungire a propriului corp.
Cazul copiilor poate fi tratat coerent ca un caz de producţie. Părinţii aleg să aducă pe lume un copil. Ca atare, ei sunt proprietarii exclusivi ai acelui copil, în relaţia cu oricine altcineva, mai puţin cu copilul. Acesta, ca viitoare persoană, este din momentul apariţiei sale, îndreptăţit să nu îi fie încălcată proprietatea asupra corpului său. Mai mult, aşa cum nu arunci din avionul privat o persoană pe care ai invitat-o la bord – chiar dacă te-ai plictisit de ea între timp – ci aştepţi momentul aterizării, părinţii au obligaţia minimală să nu-l abandoneze pe copilul neajutorat şi să-i ofere cel puţin strictul necesar pentru a supravieţui, până în când se poate descurca singur.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.