Petru Lascău 🔴 Ura este irațională

 

Duminică dimineața de Rusalii, la Biserica Betel, Oradea. Local supra aglomerat. Nu doar că toate locurile posibile fuseseră ocupate, dar coridorul de mijloc era plin de oameni care stăteau în picioare. Scara care ducea la balcon și chiar intervalul de mijloc de la balcon era ocupat. În sanctuar nu se mai putea intra. Ușa era larg deschisă și se putea vedea clar că și curtea bisericii era plină de lume.

Stăteam pe una din băncile de la cor, alături de Mikko, prietenul meu din Finlanda, căruia îi slujeam de interpret, spunându-i din când în când ceea ce se petrecea. Mikko nu era mare predicator, de aceea nu aveam mari dificultăți să-i fiu translatorul scurtelor sale intervenții, când aducea salutări din partea bisericii sale din Helsinki. Dar, a început rugăciunea…

Firi mai reci și sobre, finlandezii erau speriați de emoțiile noastre ale românilor, care câteodată scăpau de sub control, mai ales la rugăciune. Acum se încinsese una din rugăciunile acela care, uneori, dura o jumătate de oră. Suferințele, lipsurile și umilințele la care era supus acest popor se revărsau ca un fluviu de lacrimi și strigăte către Dumnezeu. Toate nemulțumirile adunate din munca umilitoare și plățile de mizerie, toate necazurile și zdrobirile sufletești ale unui neam obidit și marginalizat de un regim comunist ateu, se materializau într-o tornadă de rugăciune, cum, finlandezii nu mai văzuseră până acum. În vuietul rugăciunii mulțimii s-a auzit un fel de explozie. Am văzut în zecimile acele de secunde cum unul din geamurile bisericii s-a făcut țăndări la lovitura unei pietre destul de mari.

Clădirea bisericii era vecină cu câteva locuințe particulare și nu odată, unii din acești vecini, necredincioși au protestat împotriva gălăgiei pe care o făceam. Unul din ei acum, probabil băut bine, a dat cu piatra în geam. Nu-mi amintesc să fi fost rănit cineva, nici de sticla geamului și nici de piatră. Ceea ce nu voi uita niciodată, a fost reacția lui Mikko: „Ce prost e diavolul!” a exclamat el. Când i-am cerut explicații, mi-a spus simplu: „Nu vezi? A fost deranjat de zgomotul rugăciunii și de furie a spart geamul. Acum poate auzi rugăciunile mult mai bine!”

De cuvintele lui Mikko mi-am adus mereu aminte, mai ales când m-am confruntat cu ura oamenilor. Am văzut mereu cât de irațională este ura. Probabil că atunci când urăști nu mai poți gândi logic, nu mai ai mintea aceea limpede care te ajută să spui ceea ce trebuie.

„Nu vezi cât ești de… urât?”, mi-a strigat cineva în plină adunare generală, ca un fel argument definitiv și categoric al eșecurilor mele pastorale. La drept vorbind, dacă am fi fost la un concurs de frumusețe, cred că aș fi fost clasat un pic mai în față decât el. Acum la vârsta mea, când eu însumi mă sperii câteodată dimineața când mă uit în oglindă, nu mai garantez nimic.

Am urmărit în ultimii patru ani ai președenției lui Trump, cât de irațională este ura cu care l-au urmărit pe bietul om. Dacă admir ceva la el, este această reziliență incredibilă (reziliența este capacitatea de a rezista la lovituri). Când nu mai aveau ce să critice la deciziile sale, la politica sa internă sau externă, la postările sale pe media socială, atunci se legau de părul lui, de diametrul lui, de mutra lui, de te miri ce. Până și Melania, cu frumusețea ei de model, a fost batjocorită pentru urâțenia ei, de niște hașbeuri (termen consacrat în tinerețea mea pentru HB – hoaște bătrâne).

Ura este irațională și probabil una din dovezile sigure de prostie.

 Petru Lascău