Costel Ghioancă 🔴 (De)mineralizarea conștiinței

Conștiința este vocea lui Dumnezeu în inimile oamenilor. Cu ajutorul conștiinței dispunem de o busolă morală care ne ajută să distingem între bine și rău, ne ajută să ne orientăm ascendent, spre Dumnezeu și să ne exteriorizăm în iubire sacrificială față de semeni.

Deși este un dat, un echipament spiritual înnăscut, conștiința este asaltată zilnic de un proces de mineralizare. Nelucrată, neexersată, conștiința se împietrește, devine un sediment inactiv, depozitat în labirintul complicat al spiritului uman.

Într-un anumit sens, toți oamenii sunt supuși acestui proces de mineralizare a conștiinței, ca rezultat al căderii edenice. Toți eram „morți în greșelile și în păcatele noastre” (Ef. 2:1), nu „vedeam” Evanghelia fiindcă „eram pe calea pierzării” (2 Cor. 4:3) și aveam rațiunea pângărită și orbită de „dumnezeul veacului acestuia” (2 Cor. 4:4).

Minunea este că, prin harul lui Dumnezeu, avem conștiințele aduse la viață, fiindcă „am fost înviați împreună cu Hristos” (Ef. 2:5-6). Suntem așezați, deci, pe o altă traiectorie, sub un alt Stăpân, într-o Împărăție a luminii în care se așteaptă o „umblare în lumină”: „Dar cine lucrează după adevăr vine la lumină, pentru ca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu.” (Ioan 3:21).

Vasăzică, „cine lucrează după adevăr” are o conștiință tonică, vivace, iradiantă fiindcă, lumină fiind, îl conduce pe om spre Lumină.

Invers, conștiința mineralizată este cea care „lucrează după minciună”, fiind orbită de „dumnezeul acestui veac” (numit și „tatăl minciunii”, Ioan 8:44). Dedublarea, simulacrul, ipocrizia, viclenia și alte specii ale înșelăciunii adaugă straturi de plumb peste pulsul de viață spirituală al conștiințelor noastre. Într-un final, omul ajunge ca, fără conștiință vie, să trăiască în lumea propriei ne-trăiri, a propriei dezumanizări. Își trăiește iadul începând de pe pământ.

Cel cu o conștiință vie nu este lipsit de păcat. Cine susține că este fără păcat îmbrățișează minciuna hulitoare („Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos și Cuvântul Lui nu este în noi”; 1 Ioan 1:10). Păcătosul care are conștiință vie „umblă în lumina” (1 Ioan 1:7), adică își vede și își recunoaște starea. Rămâne în real. Nu se refugiază în autoamăgire.

Fiind acolo, în lumină, păcătosul „conștient” se expune căldurii Adevărului care strălucește ca un soare. Crustele fariseismului sunt topite, sufletul este decalcificat, iar conștiința încă mai poate pulsa. Atunci, păcătosul cere iertare. Și o primește! (1 Ioan 1:9).

Costel Ghioancă