Costel Ghioancă 🔴 Lupta cu tradițiile!

 

Tradițiile, de orice fel, pot fi dăunătoare. Mai ales, tradiționalismul religios! Când ținem la tradiții „de dragul tradițiilor”, ele devin forme fără fond, inhibatori ai creativității, măști ale ipocriziei și conclave de execuție publică. Trebuie să fim, deci, foarte atenți la simpatiile exagerate pentru tradiții.

În același timp, există ceva mai grav decât tradițiile: lipsa lor! Știu că sună ciudat. Da, e paradoxal. Lipsa tradițiilor este mai gravă decât prezența lor. Când tradițiile nu se conservă doar „de dragul tradițiilor”, atunci ele ajută comunitățile de oameni, mai mult decât ne imaginăm.

În contextul globalismului recent, cu diversele valuri de postmodernism subsumate, oamenii au fost așezați într-un creuzet al tradițiilor și al ideilor. Acolo, sub focul încins al multiculturalismului și al filosofiilor deconstructiviste, oamenii au avut la dispoziție două opțiuni:

- Unii au optat pentru radicalizare, extremism și fanatism – ca refuz al pluralismului și răzvrătire persiflantă față de ideologiile relativiste;

- Alții, cei mai mulți, au optat pentru relativizarea valorilor, sincretism al ideilor și al credințelor, evadarea din gândirea obiectivistă și întronarea omului ca homo deus. Omul devine norma experiențelor sale religioase, a moralei și chiar a propriei salvări.

În arenă se dă, acum, lupta între individualism și spiritul comunitar, între subiectivism și obiectivism, între experiențe și tradiții, între relativism și absolut, între morala proprie și morala credinței. Valul postmodern susține, desigur, experiențele individuale și logica anti-tradiție, anti-transcendent, anti-religie.

Tradițiile ”bune”, ca să le numesc așa, nu ar trebui să ne sperie. Ele ne oferă ancore spre comunitatea de credință. Ne oferă ancore spre trecut, spre credincioșii din vechime. Ne oferă poduri spre viitor, spre copiii noștri. Ne oferă punți verticale, spre Dumnezeu, prin faptul că interpretăm Scriptura comunitar și ne revendicăm apartenența la poporul lui Dumnezeu.

Fără tradiții, suntem tari, șefi cum s-ar zice, lupi hoinari, călăreți singuratici. Sună bine, nu? Cam așa se simțea Kevin (din Singur acasă) când a scăpat de familia lui cicălitoare, cu toate tradițiile lor ….

Dar, curând vom constata că singurătatea e mai dureroasă decât tradițiile. Că ne pierdem sensul vieții și gustul de a trăi. Că nu mai știm cum să ne conectăm unii cu alții. Că trăim un acut sentiment al derivei. Ambiguitatea existenței este înspăimântătoare. Lumea s-a transformat într-un imens ospiciu al tristeții, al gândurilor negre, al psihozelor însingurării.

Antitradiționalismul duce, în final, la nihilism. Înnebunim ca Nietzsche, părintele nihilismului.

Așa că este bine să o lăsăm mai ușor cu lupta împotriva Bisericii și a slujitorilor ei, cu lupta împotriva liturghiilor (a serviciilor divine, în cazul evanghelicilor), cu dorința nesățioasă după nou, după predici rachetă și piese muzicale avangardiste, după proiecte ecleziale cool și părtășii ”creștine” la limita dezmățului, cu „nu-mi spune tu mie ce să fac”, cu „important e ce e în inima mea, între mine și Dumnezeu” etc.

Cine se joacă cu așa ceva, riscă mult! Va intra într-o logică a fragmentării și a finitudinii din care va fi greu – dacă nu imposibil – să mai fie recuperat. Pilitura individualismului poate fi culeasă doar cu magnetul transcendentului și, da, al tradiției. Dar singuraticul fuge de ”magneți”.

Tradiționalismul e rău, tradițiile sunt bune. Înainte să le arunci la coșul de gunoi, întronând experiențe ezoterice, gândește-te de două ori.

E mai bine așa. „Trust me!” Doar că și încrederea este o altă valoare care s-a disipat în vremurile noastre …

Costel Ghioancă