Beni Fărăgău 🔴 Fiți buni unii cu alții!

Poate nu odată am simțit acea zvâcnire a inimii de a mai da o șansă unei relații care era pe punctul de a se frânge. Dar oricât de lăudabil ar fi un astfel de sentiment, nu trebuie să uităm că numai bunătatea este materializarea îndurării sau dovada ei. O inimă plină de îndurare este doar un prim pas spre biruință. Biruința este câștigată abia atunci când îndurarea se întrupează în fapte bune. Ce este însă bunătatea?

Ne surprinde schimbul de cuvinte care are loc între Domnul Isus și un fruntaș al iudeilor în Luca 18: 

18[...]„Bunule Învățător, ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică?” 19„Pentru ce Mă numești bun?” i-a răspuns Isus. „Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu (Luca 18:18-19).

Oare, prin afirmația Sa, Domnul Isus neagă posibilitatea ca bunătatea să caracterizeze și pe altcineva în afară de Dumnezeu? Nicidecum! Să revenim la întrebarea fruntașului iudeilor: „Bunule Învățător, ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică?”(18). Viața veșnică era posibilă doar prin actul bunătății lui Dumnezeu de a-L trimite pe Fiul Să în lume. Prin urmare, în fața cărturarului stătea întrupată însăși bunătatea lui Dumnezeu.

Termenul grecesc pentru bunătate –  chrēstotēs – rezonează cu termenul „hristic” și ne duce cu gândul la faptul că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că L-a dat pe sigurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3:16). Într-adevăr, Domnul Isus Hristos este manifestarea bunătății lui Dumnezeu față de noi. Dar Dumnezeu nu Și-a manifestat bunătatea doar atunci când L-a trimis pe Fiul Său în lume, ci aceasta ține de Însuși Numele Său și este prezentă de-a lungul întregii Scripturi, începând din grădina Edenului. Hainele de piele, de pildă, cu care i-a îmbrăcat Dumnezeu pe proto-părinții noștri au fost dovada bunătății Lui. El a luat asupra Sa pedeapsa păcatului, ca să lase celor doi vreme de pocăință.

În Psalmul 34, David ne îndeamnă să gustăm bunătatea lui Dumnezeu, pe care a experimentat-o el însuși: „Gustați și vedeți ce bun este Domnul!” (8).  În timp ce îndurarea este o atitudine a inimii, bunătatea este manifestarea ei în relații. Bunătatea se vede, se poate gusta, este ceva ce se simte.

Efectul bunătății lui Dumnezeu față de noi este descris de Pavel în Epistola către Tit:

3Căci și noi eram altă dată fără minte, neascultători, rătăciți, robiți de tot felul de pofte și de plăceri, trăind în răutate și în pizmă, vrednici să fim urâți și urându-ne unii pe alții. 4Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, și dragostea Lui de oameni, 5El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea nașterii din nou și prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, 6pe care L-a vărsat din belșug peste noi, prin Isus Cristos, Mântuitorul nostru, 7pentru ca, odată socotiți neprihăniți prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moștenitori ai vieții veșnice (Tit 3:3-7, s.n.).

Da, Dumnezeu este bun. El Și-a demonstrat bunătatea față de noi în Domnul Isus Hristos. Dar textul din Coloseni pe care-l comentăm ne cere și nouă să ne îmbrăcăm cu o inimă plină de bunătate. Să fie, oare, posibil lucrul acesta?

Dacă pilda lui Dumnezeu ni se pare imposibil de urmat, pentru a ilustra bunătatea în relațiile interumane putem privi la două personaje din Vechiului Testament, la David și Saul. Cunoaștem firul acestei narațiuni încă din copilărie. David îl învinge pe Goliat, iar din pricina acestei biruințe, inima lui  Saul se umple de invidie. Invidia se transformă apoi în ură, și Saul încearcă să-l omoare pe David, motiv pentru care David este obligat să ia drumul pribegiei. Cu toate acestea, inima lui Saul nu s-a liniștit. El a continuat să-l urmărească pe David ca să-i ia viața. Cel puțin de două ori, Saul cade în mâinile lui David. Acesta s-ar fi putut răzbuna, dar n-o face. O dată, în timp ce Saul dormea la gura peșterii în care era ascuns David cu oamenii lui, acesta îi taie colțul mantalei (1 Samuel 24:4-6), iar altă dată îi ia din cort ulciorul și sulița, fără însă să se atingă de el (1 Samuel 26:1-2). În cazul lui David, îndurarea s-a materializat în bunătate. Iar bunătatea lui David părea să nască îndurare în inima lui Saul. Și „Saul a zis: «Am păcătuit; întoarce-te, fiul meu David, căci nu-ți voi mai face rău, fiindcă în ziua aceasta viața mea a fost scumpă înaintea ta. Am lucrat ca un nebun și am făcut o mare greșeală»” (21).

Biblia nu ne relatează toate evenimentele din cei 38 de ani de fugă ai lui David din fața lui Saul. Nu știm de câte ori a reacționat Saul așa cum vedem mai sus, dar știm că îndurarea din inima lui Saul nu a văzut niciodată lumina zilei. Saul a murit cu inima plină de o aparentă îndurare, de decizii repetate de a urca prima treaptă a scării virtuților. El nu a reușit însă niciodată să pășească măcar pe prima treaptă a scării, ca să simtă gustul biruinței. Așadar, dacă îndurarea nu se transformă în bunătate, nu are nicio valoare. În lupta cu filistenii, relatată în capitolul 31,  Saul moare și duce cu el în mormânt o îndurare nenăscută, o îndurare care, în relația cu David, nu a văzut lumina zilei.

Opriți în fața scării devenirii hristice, ne-am încumetat să pășim pe prima ei treaptă, care împletește două aspecte: îndurare și bunătate, respectiv, caracter și conduită. Cele două aspecte sunt inseparabile, deoarece caracterul determină conduita, iar conduita dovedește caracterul. Ca îndurarea despre care am vorbit data trecută să nu moară în fașă, ea trebuie să se învedereze în faptele bunătății. 

În concluzie, ca unii care purtăm chipul lui Dumnezeu, ciobit și spart de păcat, suntem invitați mai întâi să ne deschidem pentru bunătatea lui Dumnezeu arătată față de noi în Domnul Isus Hristos. Ar fi o imensă pierdere să refuzăm bunătatea lui Dumnezeu, deoarece doar atunci când El locuiește în noi și lucrează prin noi putem etala bunătate în relațiile dintre noi. Prin istoria lui David și Saul, Dumnezeu pune înaintea noastră viața și moartea, binecuvântarea și blestemul. Iar Pavel ne cheamă să urmăm exemplul lui David și să lăsăm ca îndurarea să vadă lumina zilei, să se întrupeze în faptele bunătății. Sunt cu adevărat mari – spune un proverb englez –, doar cei care sunt cu adevărat buni. „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul prin bine” (Rom. 12:21), ne spune Domnul prin Pavel. 

Beniamin Fărăgău