Privesc la tine acum şi peste veacuri,
Dar într-un punct, de-a dreptul cardinal,
Mă podideşte plânsul şi n-am lacrimi.
Privind spre Dumnezeu fără să ceri.
Ai vrea să dai, că vremurile-s scurte
Şi vei vedea ce ţi-o fi dat să iei.
Pământul ne învârteşte mult prea tare.
Când luăm în braţe orice bucurie,
La scurtă vreme arde şi ne doare.
Trăirea de acum nu are nume.
Şi-n jocul ăsta, neînţeles al vieţii
Se vede o poartă, dincolo de lume.
De tot destinul ăsta care doare
Şi ne împinge pe cărarea strâmtă
Păşind din întristare în întristare.
Pământu-și ia durerile înapoi,
Scânteia vieții zboară printre stele,
Iar noi de acum vom fi altfel de noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.