Frații paraleli

Până în 1973 în România comunistă funcționa în cadrul cultelor evanghelice o lege probabil nescrisă nicăieri, dar strict aplicată, lege care impunea ca nici un botez în vreo adunare neoprotestantă să nu se facă DECÂT asupra membrilor familiilor din acele adunări, copiilor adică.

Așadar era foarte greu ca cineva născut ortodox, de exemplu, să se boteze public într-o biserică evanghelică. Cel puțin oficial nu se putea. Așa că, mai mult sau mai puțin tacit, ortodoxul ce dorea să se boteze apela la un botezător, adesea „laic”, care făcea botezuri pe ascuns prin vreun râu, noaptea.

Acest lucru a creat greutăți foarte mari  în primul rând acelor ce doreau sincer pocăința, era foarte greu pentru ei să devină oficial „pocăiți”. Dar legea crea greutăți și Securității care se găsea în imposibilitate de a înfiltra informatori între pocăiți, (informatorii recrutați dintre pocăiți, nu erau eficienți, se recrutau greu și aveau probleme de conștiință, unii dintre ei, chiar ademeniți inițial, „trădau” securitatea și nu era „sinceri” cu ofițerul coordonator).

Atunci, cu acordul tacit al Securității s-a dat un fel de „libertate”, s-a dat liber la botezarea celor din exterior, mai mult, s-a dat liber și la evanghelizări cu „ridicare de mână”, s-a „mecanizat” procesul de „pocăire” adică.

De atunci, din 1973, lucrurile au devenit mai simple pentru securitate, agenții care urmau să fie înfiltrați erau pregătiți dinainte, li se explica cum trebuie să se comporte un „căutător de mântuire”, probabil făceau ceva cursuri și apoi mergeau la evanghelizare, unde … ridicau mâna, mai departe li se spunea ce trebuie să facă.

În acest fel au intrat în adunări nu numai mulți credincioși sinceri ce doreau mântuirea, ci și un număr foarte mare de „frați paraleli”, atât de mare, de câți a avut nevoie Securitatea.

Că lucrurile stau așa, o dovedesc mărturiile din dosarele de la Consiliul pentru studierea arhivelor Securității și mărturiile celor persecutați.

Câteva lucruri despre acești frați paraleli:

1. Erau de mai multe feluri, în funcție de scopul înfiltrării, de exemplu:

-în adunările cu credincioși intelectuali, unii „frații paraleli” erau tot intelectuali, (de exemplu, la biserica Iris din Cluj s-a pocăit directorul liceului unde unul din „credincioși” era profesor).

-dacă trebuia „virusată” familia vreunui lider influent, se „pocăia” un agent arătos sau o agentă frumoasă, care apoi se căsătoreau cu fiul sau fiica liderului. Și astfel se împlinea și profeția că „omul va avea de vrăjmași pe cei din casa lui„.

-dacă era o adunare cu mulți studenți, se pocăiau și oameni de condiție mai joasă, a căror singur rol (după acceptarea teatrului) era să meargă să facă figurație pentru a strica imaginea în acea adunare. De obicei  aceștia spuneau rugăciuni lungi, cu multe greșeli de exprimare, sau cântau fals și tare, nici măcar nu trebuiau să fie instruiți s-o facă, erau așa zișii idioți utili (idioți nu pentru că nu aveau pregătire, ci pentru că au acceptat colaborarea). În felul acesta se dovedea adevărată și legenda ateilor, că la pocăiți merg numai oameni proști și needucați.

2. Dacă un informator a terminat o misiune (gen urmărirea anticomuniștilor din munți, prin anii 50) era „pensionat” adesea prin „ordin să se pocăiască”, să-și ducă bătrânețile prin adunări.

3. Era necesar ca „frații paraleli”, odată înfiltrați să ajungă în poziții de conducere, pentru a accede la influență și a manevra de pe o poziție de „sus”. Mulți din astfel de oameni au construit estrade tot mai înalte în adunările devenite de-acum „biserici”. Desigur nu numai ei, dragostea de bani nu ține cont de nimic.

4. Scopul „fraților paraleli” a fost la început distrugerea în timp și în mod secret a „grupului” unde a sălășluit, apoi după 89 (pentru că n-a demisionat niciunul) „mulgerea” grupului. S-a privatizat și religia adică și unii din „paraleli”  au devenit patroni de biserici.

5. Unii „frați paraleli” sunt „paraleli” în mod special pe lângă câte-un lider ce trebuie „paralizat” sau influențat. E cunoscut cazul unui astfel de „frate”, căsătorit cu fiica unui „dizident”, care și-a consumat tinerețea fiind oglinda unui învățător mare din Cluj, până mult după revoluție, a ajuns ca și intonațiile vocii lui să copieze pe ale liderului a cărui „oglindă” era, a deschis editură, a tipărit cărțile liderului, apoi a ieșit foarte simplu din schemă „prin păcătuire”, a divorțat și apoi datorită influenței câștigate a mai făcut victime prin tipărirea de cărți despre „pericolele codependenței”, o grămadă de familii de tineri pocăiți au divorțat din cauza lui .

6. Fiecare din astfel de oameni avea două vieți: una cunoscută, afișată, dovedită și îngrijită, numită în limbajul Securități „legenda” și alta cea devărată, „scopul„.

7.  „Legenda” în general era impecabilă, ca să fie deasupra oricărei bănuieli. Ori o convertire dramatică, ori o minune, ori un vis erau floricelele poveștii care se prezenta imaculat, rezista la orice control. Și să fim serioși, cine pune la îndoială sinceritatea unui proaspăt credincios, care se roagă cu lacrimi, a fost convertit „din lume”, zâmbește continuu și salută pe toți cu „pacea Domnului”. Cât despre părul tuns evlavios la bărbați, sau haine lungi și după caz batic la femei, nu se pune problema, seduc instant și sunt ieftine.

8. Cu „frații paraleli” a fost cum a fost, cu adevărat au contat „pastorii paraleli” sau „prezbiterii paraleli”, sau „responsabilii paraleli” în funcție de grupul religios. Biserica modelată de un astfel de „paralel” era cu adevărat în forma și structura dorită de „duhul sfânt” al vremii de atunci: Departamentul Cultelor, duh care călăuzea pe toți „paralelii”.

Am schițat doar o schemă simplificată a procedurilor, lucrurile sunt mult mai complexe și nimeni nu știe tot, desigur tu, răbdătorul meu cititor, dai dreptate cel puțin parțial acestei postări, dar nu uita să dai dreptate mai mult Cuvântului lui Dumnezeu. „Frații paraleli” au fost adesea o pedeapsă pentru cei ce au vrut să trăiască alături de cea a lui Hristos o altă viață: „paralelă”, o evlavie: „paralelă”, o învățătură: „paralelă”.

Ultimul lucru care vreau să vi-l las să-l citiți este că treburile nu s-au încheiat în 1989, ba chiar s-au înmulțit după, devenind brusc profitabile pentru „paraleli”, iar această ultimă mențiune face postarea mea cu adevărat utilă. Pentru folosul vostru, ar fi bine s-o recitiți, schimbând la prezent tot ce am pus eu la trecut.

Duminică, 3 martie 2019, Cluj

www.vesteabuna.wordpress.com