Am intrat în dimineața asta puțin în
secretariatul liceului. “La mulți ani! Vă doresc în anul acesta ca Dumnezeu să
va crească aripi!”, le urez celor două doamne care răspund uimite: “Aripi? Ce
să facem cu ele?”. “Să zburați! Aveți nevoie să zburați în 2019. Și nu numai în
acest an!”.
“De ce să zburăm?”. “Vedeți
dumneavoastră, când o pasăre întâlnește un munte, sau un obstacol, își deschide
aripile și zboară peste el!”, le spun femeilor uluite încă de urare. “Dacă
aveți aripi, când veți întâlni greutăți anul asta, veți putea zbura peste ele!
Sau, dacă bate vântul prea puternic le veți deschide și veți pluti. Așa fac
fluturii. Sunt ușori și ar putea fi doborâți de furtună. Dar își deschid
aripile și plutesc!”
Am uitat să spun doamnelor că cine are
aripi învinge gravitația. În limbaj teologic învinge păcatul, acest plumb care
ne tot trage în jos!
“Dar știți cum cresc aripile
fluturilor?” Tăcere. “Cresc în cocon. Acolo viitorul fluture se zbate, se
zbate, se zbate... Și din zbatere cresc aripile! Aripile cresc din durere...”
Așa înțelegem de ce Dumnezeu ne trece prin dureri, necazuri, înfrângeri. Ne dă
posibilitatea să ne crească aripi!
Nu sunt de acord cu un titlu de volum al
domnului Octavian Paler: “Rugați-vă să nu vă crească aripi”. Căci fără aripi nu
putem înfrunta nici gravitația, nici vântul, nici munții de probleme! Cine nu
are aripi când dă de greu se târăște! Și nici nu poate deveni înger!”
Rugați-vă să crească aripi! Și când vă
cresc deschideți-le și zburați! Nu faceți ca o biserică de gâște dintr-o
lectură a lui Kierkegaard. Danezul spune că după ce Gâscanul le predica la
biserică despre importanța aripilor, despre zbor, despre priveliștile din
înlături, gâștele strigau entuziasmate și băteau din ele. Dar, când ieșeau din
biserică, gâștele se duceau acasă bălăgănindu-se!
Nicolae.Geantă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.