Ador cateva lucruri simple care se petrec la adunare.
De multe ori in timpul inchinarii comune ma opresc, nu mai cant. Vreau pur si simplu sa ascult cum canta biserica. Ma bucur ca un copil atunci cand aud biserica cantand. Nu vad cine canta si cine nu. La noi la biserica si noi predicatorii ne-am coborat la nivelul bancilor. Mergem la amvon doar la predica. E mai bine asa. E mai bine sa stai in mijlocul turmei, sa auzi respiratia celor obositi si bucuria celui fericit.
Mai apoi ma incanta fosnetul foilor din Scriptura care sunt intoarse pentru a se gasi textul din care se citeste. Nu ma deranjeaza afisarea ecranizata, insa nimic nu se compara cu ochii aplecati a unei congregatii si cu degetele ce rasfoiesc Scriptura. De acolo, de pe primul rand, cu spatele spre ceilalti, acel
fosnet iti spune unde esti, acel fosnet nu te minte.
Mai apoi iubesc plansul copiilor din biserica. Plansul lor este semnul vietii, este semnul ca noi traim si ca vom trai. Prefer sa predic pe fundalul plansetului lor. Nu vreau sa-I crestem in salile de la etaj. Vreau sa ne cunoasca si cu bune si cu rele, sa invete din pacatele noastre si sa ajunga mari, cu inimi mari si cu credinta mare.
Glasurile unite, degetele care fac hartia scripturii sa cante si micutii care plang, lucruri simple, insa fara ele nu m-as mai simti acasa, la mine la adunare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.