Are peste doi metrii. Și numai 16 ani. E rugbyst în pregătire pentru nationala de juniorii. De fapt toți colegii săi sunt așișderea. El e șeful lor. La liceu unii sunt neatenți. Iar el mereu le reproșează. Strigând. Dar lor nu le pasă. "De ce sunt ăștia surzi când țip, domn' profesor?" Exact, de ce unii nu aud țipetele de la doi metrii de ei?
Le-am spus rugbyștilor din liceul meu că Munch, un nordic de prin Oslo, e un pictor bacovian. În tabloul "Țipătul" o femeie stă pe-un pod și urlă ca din dinte de șarpe. Are gura lărgită cât Etna și țignal ca sirenele din port. Nu-i știm durerea, nu-i știm motivația disperării, dar țipătul ei "îti ieie auzul", vorba lui Creangă. Cerul de deasupra e un vârtej negru. Semn că divinitatea concordă cu glasul durerii. Numai că, pe fundal, doi tineri ce se țin de mână trec liniștiți mai departe! Semn al dramei umane: țipetele nu se aud! Sau nimeni nu vrea să audă pe nimeni!
"De ce țipă așa? Ne deranjează!". "Da' ce urlii domn'e? Ce ești în pădure? În pustiu?". "Dacă mai zbieri așa du-te la psiholog, la un spital de psihiatrie?" Sunt recomandările celor ce sunt deranjați...
Octavian Paler se întreba retoric: "E oare vid în jurul strigătului disperării? Nu pătrunde niciun ecou?" Ori nu auzim pentru că nu vrem? Că în niciun caz țipetele nu sunt surde.
Zilnic oamenii țipă. Nu trebuie neapărat să strige cu cuvinte, cu zgomote furibunde. Unii tipă prin lacrimi, alții prin sărăcie, alții prin boli ori prin sânge. Sau pur și simplu printr-o privire cu fețele lor chinuite, ca niște oglinzi strâmbe. Iar noi o luăm nepăsători pe alături. Ca niște șoferi care trec grăbiți pe roșu. Suntem neempatici chiar dacă Hristos ia parte cu ei la durere. Și strigă cu ei...
Săptămâna trecută am vizitat un orfelinat. Orbfelinat l-am numit eu. Pentru că deși e ditamai clădirea plină de abandonați nu e văzută de nimeni! Nici auzită...
"Oamenii țipă, i-am spus rugbystului. Motivele lor sunt diferite. Iar noi, cu urechi de cratiță parcă... Problema nu este că nu îi auzim. Ci nu dorim să-i auzim! Dumnezeu țipă încă de pe o Cruce. Dar nu durerea lui, ci durerea noastră. Iar noi, ca evreii din ziua răstignirii, privim dezinteresați acest spectacol!"
Ar trebui să ne chinuim să descifrăm țipetele celor din jur. Ale bolnavilor, săracilor, bisericii, societații. Dar pentru asta trebuie să ne oprim și să ne desfundăm urechile! Apoi lumea va fi ca o muzică cerească nu doar un strigăt al disperării...
Nicolae.Geantă
Ipotești, 19 mai 2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.