Am
urmarit cu multa atentie desfasurarea dramei familiei Bodnariu, inca de la
primele informatii aparute pe social media. Asemenea multora dintre noi, am
trecut si eu prin cateva stadii de procesare a realitatii, primul fiind cel de
negare. In mintea mea, imaginea aceea idilica a tarilor nordice,
superdezvoltate si supercivilizate, a Norvegiei in speta, cumva nu se potrivea
cu incredibilul act al confiscarii a cinci copii, cel mai mic dintre ei fiind
inca alaptat la san.
Am
trecut la stadiul urmator, cel de informare legata de practicile faimoasei
structuri de protectie a copilului numita Barnevernet. In saptamanile ce au
urmat au iesit la iveala niste aspecte desprinse parca din Kafka. Tot mai multe
situatii documentate, surprinzator de asemanatoare cu a familiei Bodnariu, au
aparut pe scena publica. In urma publicarii cercetarilor Mariannei Haslev
Skanlånd, in legatura cu cele 69 de motive ale preluarii de catre Barnevernet a
copiilor, au inceput sa se lanseze intrebari de genul: “Ce are de-a face omleta
si grosimea feliilor de paine cu confiscarea copiilor?”; “De ce nu are voie
copilul sa le zambeasca strainilor de pe strada?”; “De ce trebuie pedepsit
parintele pentru ca bebelusul intoarce fata in partea opusa cand e spalat pe
fata?”, etc.
Pentru
ca in spatele oricarui experiment, fie el medical, social sau de orice alta
natura, sta o teorie anume, indiferent cat de geniala sau stupida ar fi ea, am
incercat sa o descopar pe cea care guverneaza activitatea Barnevernet. (Recunosc
ca am fost orientata in directia corecta atat de interesul meu pentru
psihiatrie ce dateaza inca din facultate, cat si de munca de documentare a mai
multor persoane, printre care d-na dr. Mariana Goron si d-l Steven Bennett). In
acest fel am ajuns, pe de o parte, la teoria atasamentului, iar pe de alta
parte, la legislatia statului norvegian privitoare la protectia copilului.
Le
luam pe rand. Teoria atasamentului este o teorie lansata de psihiatrul britanic
John Bowlby si completata de psihologul canadian Mary Ainsworth, care, pe
scurt, sustine (pe model evolutionist), ca la baza comportamentului relational
al oricarui individ sta relatia de atasare fundamentala, genetic determinata,
formata inca de la nastere, de o anumita persoana. Initial aceasta persoana a
fost considerata mama, ulterior insa a fost denumita generic “persoana de
referinta”. Aceasta relatie de atasare este atat de importanta pentru copil,
incat acesta isi va organiza comportamentul si gandirea in asa fel incat
aceasta relatie sa aiba continuitate, aceasta continuitate fiind esentiala
pentru insasi supravietuirea individului respectiv. Copilul va “plati” chiar cu
deranjamente functionale pastrarea atasamentului fata de persoana de referinta.
Relatia de atasament copil-persoana de referinta este atat de puternica, incat
afectarea ei, ruperea ei, disparitia ei, duce la tulburari emotionale si
cognitive mai mult sau mai putin grave atat in copilarie, cat si in viata de
adult, tulburari care se traduc prin: pasivitate, apatie, retardul dezvoltarii,
agitatie, hiperactivitate, lipsa de atentie, incapacitatea de a stabili relatii
semnificative si de lunga durata, instabilitate emotionala, depresie, etc. Este
important de precizat aici ca exista cateva tipuri de atasament considerate
NORMALE, chiar daca nu toate sunt optime: atasamentul autonom (optim),
relational-evitant, nesigur-preocupat, neprelucrat si neclasificat. De
asemenea, exista tipuri de tulburari de atasament PATOLOGICE, care se
diagnosticheaza de catre psiholog sau psihiatru, in urma unor evaluari
minutioase, prin teste standardizate si prin verificarea criteriilor de
incadrare intr-o anume categorie de patologie psihiatrica (pe baza DSM –
Manualul de diagnostic si statistica a tulburarilor mentale), si se trateaza
numai la indicatiile psihiatrului. Cauzele cele mai grave care duc la tulburari
de atasament patologice sunt: neglijarea, abuzul sau violenta persoanei de
referinta asupra copilului.
Toate
(aproape) bune si frumoase, insa problemele incep la modul in care agentii
Barnevernet aplica aceasta teorie. Ca peste tot in lume, “practica ne omoara”.
(Si daca nu ne omoara, atunci spune multe despre noi). Am identificat cateva
probleme majore, care devin cauzele dramelor prin care trec, fara exceptie,
familiile despre ale caror situatii am citit:
1.
De departe, aspectul cel mai condamnabil este ca se porneste de la prezumtia de
VINOVATIE a parintilor. Se pleaca din start in sens invers fata de normal, si
anume de la convingerea de nestramutat ca acei copii (care in final vor fi
luati din familie) sufera, de fapt, de tulburare PATOLOGICA de atasament. Asta
ar insemna automat ca au fost fie abuzati, fie neglijati, fie loviti in vreun
fel, astfel incat trebuie neaparat inlaturati din mediul agresiv. Urmarea
fireasca a acestei prezumtii este sa se caute (sau sa se fabrice ad-hoc) dovezi
in acest sens.
2.
Aceasta prezumtie de vinovatie pleaca de la niste “ingrijorari”, “presupuneri”,
exprimate de persoane care nu au calitatea de a evalua situatia dpdv
psihiatric, dar li se ofera recomandarea si puterea de a o face, deschizand
calea larga spre abuzuri ale sistemului. Vezi situatia fetelor Bodnariu, care
au fost luate pe un denunt in care directoarea isi exprima “ingrijorarea” ca
“s-ar putea” ca fetele sa fie disciplinate acasa.
3.
O alta mare problema este ca diagnosticul de tulburare patologica de atasament
(care, in marea majoritate a cazurilor, este FALS) il pun niste persoane care
NU SUNT PSIHIATRI. Daca, in cel mai bun caz, sunt psihologi, din toate
relatarile de pana acum reiese ca acestia nu aplica nici teste standardizate,
nici evaluare repetata, cu stabilirea diagnosticului in functie de toate
criteriile din DSM. Nici nu ar avea cum, caci totul se face pe fuga, se declara
scurt ca asa ar sta lucrurile, fara dovezi, si se iau copiii in regim de
urgenta. Psihologii care au incercat sa semnaleze discordanta intre situatia
familiilor si severitatea masurilor luate au devenit indezirabili pentru
sistem, din declaratiile activistului norvegian pentru drepturile omului Marius
Raikerås. Conferentiara Gunn Astrid Baugerud, de la Colegiul Universitar de
Stiinte Aplicate din Oslo, a sesizat, intr-un studiu de psihologie
criminalistica, aceasta discrepanta intre problemele familiilor si masurile
extreme de preluare de urgenta a copiilor intr-un numar nejustificat de cazuri
4.
Felul in care se fabrica dovezile este o batjocura la adresa psihologiei si a
medicinei civilizate, in mod special a psihiatriei. Cateva exemple: copilul
intoarce fata cand este spalat pe fata de tata – asta inseamna ca se teme de tata
sa nu fie lovit, nu o reactie normala a copilului atunci cand i se pune mana
uda pe fata, cum este de fapt; copilul priveste cu interes alti oameni de pe
strada – aceasta inseamna pentru Barnevernet criteriul A2 din DSM-IV-TR la
tulburari reactive de atasament, si anume sociabilitate indiscriminativa a
copilului (si nu interesul normal pentru alte fiinte, care denota dezvoltarea
neuro-psihica normala a copilului, cum este de fapt); mama plange cand i se
smulge copilul din brate de catre Barnevernet – deci este depresiva – fara
evaluare, fara criterii de diagnostic, fara diagnostic diferential; mama sufera
de o profunda ambivalenta in ce priveste angajarea in relatii interpersonale
(ambivalenta pe care tatal copilului o neaga) – acest lucru sugereaza, pentru
Barnevernet, ca mama are o tulburare patologica de atasament, care se va
reflecta in atasamentul copilului fata de mama, aspect sustinut tot de teoria
atasamentului, dar neconfirmat in cazul in speta; copilul mananca prea repede –
cu siguranta a fost victima unui incest; copilul mananca prea incet – cu
siguranta a fost victima unui incest; copilului nu-i plac icrele – cu siguranta
a fost victima unui incest (in ultimele trei cazuri nu am gasit nici un
corespondent in psihiatria actuala); copilul este dus in mod obsesiv la medicul
de familie sau la urgente, pentru motive fictive, doar pentru a demonstra
incapacitatea mamei de a-l ingriji, etc.
5.
Felul in care sunt tratati ulterior copiii luati dovedeste tot o abordare
intoarsa pe dos a teoriei atasamentului. Intentiei evidente de a rupe
atasamentele stabile formate in familiile biologice si de reatasare de alte
familii, ca si cum dezlipim un sticker dintr-un loc si il lipim intr-altul, i
se spune la Barnevernet “interesul superior al copilului”. Sa luam exemplul
copiilor Bodnariu. De ce au fost separati cei cinci frati? Pentru ca se pot
“popula” trei noi familii cu ei: cinci timbre pe trei plicuri, nu? De ce au
fost grupati copiii mai mari doi cate doi, de varste apropiate, si de ce li s-a
dat program diferit de vizitare de catre parinti? Pentru ca atasamentul fata de
familia lor biologica este in stadii diferite de formare, in functie de varsta:
Eliana si Naomi au deja un atasament stabil (format deja de la 5-6 ani in sus),
deci ele au trebuit separate complet de parinti, fara vizitare, fara
conversatii telefonice, fara cadouri. Ca urmare, telefoanele de cate 10 minute
permise parintilor au fost o mare concesie, facuta doar de dragul autoritatilor
romane. Acest lucru nu ar fi trebuit niciodata sa se intample, dar s-a
intamplat, gratie implicarii tuturor celor care au iesit in strada, astfel ca
s-a aflat ca a existat o scrisoare a fetelor, care a fost impiedicata sa ajunga
la parinti, iar una dintre fetite a declarat: “Am crezut ca urmeaza sa muriti”.
Ele nu ar fi trebuit niciodata sa afle ca parintii nu sunt morti deloc, ar fi
trebuit sa inceapa deja sa isi puna in miscare mecanismele de reatasare la noua
familie, conform Barnevernet. Cu cei doi baieti, de 2 si 5 ani, Matei si Ioan,
situatia este si mai inumana: la aceasta varsta, teoria atasamentului sustine
ca despartirile repetate au efect de “consolidare a doliului”. Ca urmare, mama
a fost lasata sa ii vada periodic, ca ei sa dezvolte agresivitate fata de ea,
si apoi sa nu mai doreasca sa o vada, pentru ca asa spune teoria ca trebuie sa
se intample. Acesta este motivul pentru care unul dintre copii a intrebat:
“Chiar a spus tati ca ii este dor de mine?”. Cu cel mic, nu si-au batut prea
tare capul, i-au permis cu “generozitate” mamei sa il viziteze de doua ori pe
saptamana, fiindca el nici nu va sti ca a avut-o de mama pe Ruth, daca va
ramane la Barnevernet. Nu a contat ca au riscat retard in dezvoltare rupandu-l
de la sanul mamei, nu a contat nici ca l-au iradiat degeaba cu o tomografie
computerizata a intregului organism, desi puteau sa-i faca ecografii
neiradiante in diferite zone ale corpului, pentru a vedea daca a fost sau nu
agresat.
6.
Merg mai departe cu rationamentul: daca aceasta dezlipire de familia biologica
– lipire de o familie surogat, urmata de multe ori de transfer la o alta
familie, si apoi la o alta familie, ar fi atat de benefica pentru copil, de ce
statisticile recente arata ca se raporteaza un numar de 8-9 decese pe luna ale
copiilor aflati in plasament, rata mult mai mare decat a copiilor din populatia
generala? De asemenea, de ce rata adoptiilor copiilor norvegieni aflati in
custodia Barnevernet este mult mai mica decat rata plasamentului temporar in
familii surogat, care merge in majoritatea cazurilor pana la atingerea varstei
de 18 ani, dupa cum a aflat delegatia parlamentara romana in urma vizitei din
Norvegia? Nici macar nu intru in rationamente legate de aspectele financiare
ale sustinerii si promovarii Barnevernet, au facut-o altii inaintea mea, mult
mai bine.
Intorcandu-ne
la al doilea punct principal al argumentatiei mele, care priveste legislatia
norvegiana de protectie a copilului, trebuie mentionate cateva aspecte.
Motivele esentiale ale preluarii copilului din familia biologica si plasarea
lui intr-o familie surogat sunt exact cele descrise de teoria atasamentului:
neglijenta, abuzul sau violenta asupra copilului. Aceasta nu ar fi o problema
in sine, insa statisticile publicate de Biroul national de statistica norvegian
arata ca, din totalul de motive, doar 20% se refera la neglijenta, violenta,
abuz de orice natura si consum de droguri. Restul de 80% au motive
nejustificate (“alte motive”). Pe de alta parte, articolele din lege care
guverneaza activitatea Barnevernet si care sunt cele mai contestate, sunt cele
cuprinse sub numarul 4.12, sectiunile A-D. De exemplu, sectiunea A permite
statului sa preia un copil daca conditiile fizice si psihologice din mediul de
viata al copilului nu se ridica la standardul prevazut de Barnevernet. De
aceea, daca agentului nu ii place cum face mama omleta, sau daca acesta
considera ca feliile de paine sunt prea groase, copilul este luat. Daca
parintele are o problema temporara la picior si nu se poate urca pe scara sa
spele geamul, copilul este luat. Daca hainele nu sunt impachetate in sifonier asa
cum doreste agentul, copilul este luat, etc. Logic, nu? De asemenea, sectiunea
D a aceleiasi legi recomanda statului sa preia copilul daca se SUSPECTEAZA ca
acesta va suferi neglijenta sau abuz candva in VIITOR. Ca urmare, parintele
care provine el insusi din custodia Barnevernet, este insemnat cu fierul rosu
si este considerat la risc, asa ca nu va avea parte de copiii proprii.
Parintele care a apelat vreodata la Barnevernet, este automat trecut pe lista
neagra si urmarit pana in… panzele albe (la propriu). Parintilor carora li s-au
luat deja unul sau mai multi copii, trebuie sa le fie clar ca toti copiii pe
care ii vor mai avea vreodata in Norvegia vor fi confiscati in acelasi chip.
Fara asistenta, fara ajutor, fara consiliere, fara un diagnostic corect, fara
un tratament corespunzator. O activitate neprofesionista, prestata de niste
agenti fara pregatire corespunzatoare, deghizata ca “interes superior al
copilului” si glazurata cu o urma de psihiatrie intoarsa pe dos – aceasta este
protectia copilului din Norvegia.
Nu
pot incheia fara sa spun ca exista si o altfel de asistenta psihiatrica in
Norvegia, asa cum a inteles sa o practice asistenta medicala cu specializare in
psihiatrie infantila, Ruth Johanne Bodnariu: prin consilierea telefonica a
adolescentilor pentru evitarea actelor de auto-agresiune, prin intermediul
liniei de urgenta Kirken SOS. Pentru aceasta, precum si pentru activitatea ei
cu copiii strazii din Romania, ea a fost citata in 2012 in cel mai prestigios
jurnal psihiatric din tarile scandinave, Jurnalul de Sanatate Mintala (http://napha.no/…/13…/Mener-kjarlighet-reduserer-selvskading).
Pe un astfel de OM, Barnevernet o "rasplateste" luandu-i copiii. Daca
este implicata aici si razbunarea personala a unui agent Barnevernet, cu atat
mai rau. Rezultatul este umilitor pentru toata tagma medicala.
Sunt
acum la etapa in care mi-am definitivat diagnosticul asupra Barnevernet. Nu
m-am grabit sa il declar, fiindca am avut nevoie de timp pentru documentare,
caci situatiile acestea de viata si de moarte nu se pot evalua intr-o zi-doua.
Insa, pana cand statul norvegian continua sa sustina, cu o candoare demna de o
cauza mai buna, incalcarile flagrante ale drepturilor omului si ale tuturor
principiilor de buna practica medicala, produse de Barnevernet, m-am hotarat:
nu mai vreau sa vad fiordurile in urmatorii 50 de ani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.