Muzica
nu-i pentru tractoriştii spiritului.
În anii 90
am început să cânt cu o trupă death-black metal, pe atunci singura trupă care
promova ortodoxia, din tot peisajul acustic al vremii. Eram convinşi că slujim
lui Dumnezeu şi că facem ceva bun pentru spiritualitatea românească. Ţineam cu
toţii post, mergeam la biserică, aveam versuri în care proslăveam pe Dumnezeu.
Cu toate acestea, totuşi nici unuia dintre noi, şi nici fanilor noştri – pentru
că am fost una din cele mai bine cotate trupe metal ale acelor ani (multe premii,
concerte, festivaluri, vânzări de albume) – nu ne-a trecut prin cap că stilul
în sine, substanţa sonoră şi spiritul stilului nu aveau puterea de a eleva sau
de a edifica, ci doar de a se „răzbuna” împotriva neputinţei faţă de dorinţa de
plenitudine, elan care, neaflându-şi o cale ascendentă reală, prindea forma
unor catharsisuri fără finalitate constructivă. Noi nu ne dădeam seama de asta
atunci. Ne rugam înainte şi după concert, înainte şi după ce urlam şi făceam
cât mai multă dizarmonie psihică posibil, şi nu vedeam deloc că nu era
suficient să strigi la Dumnezeu sau despre Dumnezeu, că ar fi trebuit să şi FIM
în Dumnezeu.
Pe vremea
aceea eram încă la liceu şi cântam în paralel şi alte genuri, şi aveam aceeaşi
concepţie şi despre Bach sau Mahler, ca şi despre Slayer sau My Dying Bride:
anume că orice expresie muzicală, dacă nu este un simplu exerciţiu comercial,
este o comunicare între conştiinţă şi ceea ce e dincolo de ea, un Celălalt:
Lumea, Dumnezeu, sau Dracul. Cu fiecare dintre aceşti trei posibili “celălalt”
e o anume inspiraţie, o anume umplere a sinelui, o anume modalitate de
revărsare a sinelui. Orice muzician face aceste diferenţe, dacă e atent, şi nu
doar intoxicat cu emoţia momentului. Muzica are menirea şi puterea de a
asigura, de a facilita transcederea, ieşirea din aici-şi-acum, şi zborul
sufletului către ceea-ce-e-dincolo.
Orice gen
de muzică are datoria să încerce asta, şi să reuşească! Altminteri e doar
zgomot organizat. A transcede, adică „a trece dincolo” nu înseamnă neapărat că
acel dincolo este sfânt, cum în ultimul veac şi jumătate se tot crede, în mod
greşit, în muzica occidentală şi nu numai. Acel dincolo e un loc al spiritului.
Iar spiritul poate fi bun sau rău, toate culturile lumii ştiu asta, mai puţin
modernitatea post-modernistă. Din păcate, extrem de rari sunt cei care chiar
fac diferenţa: mai precis, numai o persoană educată spiritual poate discerne
diferenţa dintre o stare de extaz sau beatitudine care ţine de sfinţenie, de
adevăr, de Realitatea ultimă, şi o stare care doar seamănă cu ea, dar este
iluzorie, rătăcitoare, entropică, demonică adică.
Continuarea pe www.ziaristionline.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.