În fiecare zi e ceva
de zidit, de ridicat, de înălțat. Și e nevoie mare de oameni ca tine, ca să
stea cuminți în zid...
Că tu întodeauna vei
fi iubită...
Și doar pe cine
iubești, zidești... Că tu vii pe ploaie și vânt și Manole, glumind și oftând,
te pune în închisoarea de cărămizi.
Că tu întotdeauna
vei fi mințită.
Nu ai protestat și
nu ai dat înapoi pentru că ai crezut că viața e joc și joacă. Dar viața lungă e pentru oamenii ce glumesc cu alții, nu cu ei...
Că tu nu mori
niciodată...
În varianta aromână
a baladei ți-au lăsat pieptul afară din zid să poți să-ți alăptezi și după
moarte copilul. Că trăiești prin el și când toți cred că ai murit...
Nu plânge, Ană... Zidul nu e rece. Ți se pare...
V l a d i m i r_P u
s t a n
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.