Eram anul I de facultate şi nu primisem cămin. În Bucureşti chiria era foarte scumpă. Cât pensia părinţilor mei. Iar un loc în cămin costa cât 10 burse. Soţia mea era acasă cu copilul. Venituri: zero! N-aveam nici haine, nici mâncare. Decât pe Dumnezeu.
Cinci săptămâni m-am chinuit. Cu naveta, cu dormitul pe la diferite gazde. Într-o marţi seară am intrat la Librăria Stephanus. Am văzut doi tineri studenţi la ITP. I-am întrebat dacă nu găsesc un loc la căminul lor. Căci la baptişti costa 50 de dolari/lună. Nici penticostalii n-au avut liber. Dar... joia seara am fost cu unul din ei la cineva în Popa Nan. "Tata doreşte să vă primească în gazdă", mi-a spus o pensionară care nu mai mergea de tânără la biserică. "Are 94 de ani şi e singur. Au mai stat acum un an două fete, dar nu i-a plăcut. Nu-i plătiţi decât...". Era jumătate din bursa mea. Am acceptat. Când nu ai unde pune capul, hainele, mâncarea, nu mai au preţ. Renunţi uşor la ele.
Vasile Potra era de mulţi ani văduv. De 5 ani nu ieşise din apartament. "Mă îmbăt de cap dacă merg mai mult de 50 de metrii", mi-a mărturisit bătrănul care nu mai ţinea cont de design. Casa, lucrurile din casă, erau mai vechi ca el. Dar rugăciunea era ca roua proaspătă pe Carmel.
Am stat nouă luni împreună. Îi predicam când veneam de la cursuri, şi seara îi citeam din Biblie. Deseori mâncam împreună, ca doi soldaţi prinşi în tranşee. El al bătrâneţii, eu al sărăciei. Dar amândoi sub armele lui Dumnezeu. Cântam împreună. Ca doi elefanţi, dar cântam cu inima. Nu se ducea niciodată la culcare fără să mă binecuvânteze. Nu m-a binecuvântat nimeni, niciodată, ca el. La şase dimineaţa îl auzeam cum se ruga în cameră. Workship de penticostal autentic! Nouă luni nu mi-a luat niciodată chirie! O singură dată am plătit eu lumina. O treime de bursă...
În săptămâna a doua din iulie am plecat în vacanţă. Mi-a lipsit bătrânul peste două luni jumătate. În toamnă, în prima zi de facultate mi-am lăsat bagajul la cămin şi am fugit în Doamna Ghica. Acolo locuia bătrânul. Am sunat de 10 ori la uşa cu vopsea decojită. Nimic. Am bătut în uşă, am strigat. A ieşit o vecină. "Nu ştiţi, domnul Potra...". "Domnul Potra a... murit la jumătatea lunii iulie". S-a prăbuşit cerul pe mine. Am coborât scările cu lacrimi în ochi şi cu inima zbierând: "L-ai ţinut în viaţă Isuse ca să mă cazeze pe mine!"...
Mi-e tare dor de fratele Potra! De ochii săi blânzi, de rugăciunile lui. Nici două săptămâni n-a mai trăit după ce plecasem de la el. Îşi terminase misiunea. Şi Tata l-a chemat acasă!
Nicolae Geantă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.