Era o după-amiază de vară toridă. Nu ştiu de ce, dar de multe ori mi se pare că soarele de vară arde parcă mai aprig în târgul lui Caragiale.
În parcul cu frasini străjuit de statuia poetului frumos ca umbra unei idei oamenii se ascundeau de caniculă. Câţiva dintre ei căutau nu doar umbra răcoroasă, ci şi un loc în jurul unor mese unde, cel mai adesea, se joacă şah. Îmi mărturisesc slăbiciunea pentru ceea ce şahistii consideră, cu orgoliul tipic tuturor pasionaţilor de jocuri care solicită inteligenţa, a fi un adevărat joc cu mărgele de sticlă.
În acea după-amiază, în timp ce chibiţam urmărind o partidă între doi cunoscuţi cineva m-a bătut pe umăr. “Domnu, jucaţi?”, m-a întrebat, arătându-mi o masă liberă, cu piesele deja aranjate.
Nu-l cunoşteam ca fiind un pasionat de şah şi figura lui nu mi-a inspirat, la prima vedere, prea multă încredere. Foarte gras, cu pete de psoriazis vulgar (am recunoscut boala, după proverbul „tot păţitu-i priceput”), ştirb, tatuat şi nebărbierit, avea, cu toate acestea, un zâmbet simpatic şi o privire candidă care-mi amintea de aceea a unui ursuleţ de pluş cu care obişnuiam să mă joc în copilărie. Fără entuziasm, am acceptat. Ca să fiu sincer, m-am gândit pentru o clipă că nu e prea sănătos să refuzi astfel de persoane, deşi ceva din mine îmi spunea că nu trebuie să-mi fac griji.
S-a prezentat foarte scurt: „Eu sunt Grasu...”
Continuarea pe www.mariuscruceru.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.