Toţi oamenii din
imediata noastră apropiere ne stârnesc unul dintre cele două sentimente. Poate
veţi spune că e greşit, că cei mai mulţi oameni ne sunt indiferenţi. Într-o
anumită măsură aveţi dreptate: cei mai mulţi „de pe planetă” sunt oameni despre
care nu ştim nimic şi ne stârnesc cel mult un sentiment de fragilă compasiune,
o milă superficială. Dar cei care sunt permanent în preajma noastră (membrii
familiei, colegii de serviciu sau de şcoală, cunoştinţele cu care ne întâlnim
regulat, membrii bisericii cu care ne cunoaştem mai bine) ne stârnesc una
dintre cele două trăiri.
Purtăm în noi, ca să zic aşa, sentimente latente, care nu se exteriorizează, pe care noi înşine le putem detecta numai în anumite condiţii.
Imaginează-ţi că la serviciu, colegul tău „care îţi e indiferent” prosperă brusc, e avansat pe un post mai bun, mai bine plătit, îşi cumpără brusc haine mai bune, maşină mai bună, cei din jur încep să îl asculte cu respect, iar uneori îl mai şi citează. Poate nu e mai priceput ca tine, poate nu e mai bun sau aşa îl consideri tu. Mai rămâi indiferent, sau începi să simţi ceva? Ce simţi? Te bucuri pentru el, te întristezi, simţi că viaţa e nedreaptă?
Dar dacă dă necazul peste colegul tău de serviciu, care „îţi poartă sâmbetele”, care „are grijă de tine” în fiecare zi, nu cumva să ai linişte, atunci ce simţi? Îţi pare rău sau te simţi răzbunat? Nu poţi spune că rămâi indiferent. Există cărţi, filme care ne fură câte o lacrimă şi aceea e ficţiune. Dar realitatea...?
Nu există indiferenţă în raport cu aproapele nostru. Nu vorbesc de săracii din Africa, vorbesc de colegii tăi, de socrii tăi, de fetele sau băieţii cu care mergi în mol, de membrii bisericii tale şi chiar de cei din familia ta.
Ovidiu, marele poet roman exilat la Pontul Euxin, spunea că dragostea e vecină cu ura. Când dragostea nu este din Dumnezeu, când e o emoţie sau o „ceva”- că poate fi orice: o ciudăţenie, o nebunie, o dependenţă, o demonstraţie - atunci e vecină cu ura şi poate sări pârleazul oricând.
Se însoară unul cu o fată. Nu mai poate fără ea. I-ar da stelele, marea, munţii. Nu i-ar da altceva, vorbim de ceea ce nu costă, nu se poate da şi nu se poate primi. La doi ani de la căsătorie nu mai simte pentu ea nimic şi are nevoie să se regăseacă. S-a pierdut pe undeva, prin spaţiu. Biata fată nu i-a greşit cu nimic, dar dacă omul nu mai simte... ce poţi să faci? E valabil şi în privinţa fetelor. Dragostea fără Dumnezeu e vecină cu ura.
Şi care ar fi soluţia, dacă descopăr „sentimente dubioase” la mine? În ultimă instanţă simt ce simt, nu ce vreau să simt. Sunt trist şi nu vreau, sunt îngrijorat şi nu vreau, am atâtea sentimente pe care, dacă m-ar întreba cineva dacă le vreau aş spune că nu. Şi totuşi le am.
E simplu. Mă rog pentru cel în cauză şi mă rog şi pentru mine. Mă rog să îmi dea Dumnezeu iubire pentru el, milă, înţelegere, să îl văd cu ochii lui Dumnezeu, să toarne Cel de Sus în inima mea dragoste pentru el. Nu mă rog: smereste-l, obligă-l să se pocăiască, etc. Toţi avem nevoie de smerenie şi pocăinţă, dar în acest context astfel de cereri par a fi un înlocuitor de blestem, adică „să o păţescă”. Putem spune: „Doamne, ai milă de el, dar şi de mine, pune-i în suflet pentru mine gânduri şi sentimente bune. Tu, Doamne, ai spus că atunci când îţi plac căile cuiva, îi faci prieteni chiar şi pe vrăjmaşii lui. Ajută-mă, Doamne să îţi placă şi căile mele şi intervino cu iubirea şi ajutorul Tău.”
Nu îţi plac hainele celor din jur, părul, încălţările? Crezi că ar fi trebuit să aibă altfel de case, altfel de copii, altfel de vieţi? Crezi ba că au prea mult, ba că au prea puţin, că nu sunt destul de harnici, că s-au îmbolnăvit pentru că i-a bătut Dumnezeu, că le fac copiii probleme pentru că n-au ştiut să le dea educaţie, etc.
Aceste gânduri sunt generate de cele mai multe ori de dispreţ, autosuficienţă, mândrie, răutate. Nimeni „nu şi-a luat doctoratul” în viaţa altcuiva. Toţi suntem „doctori” în propria noastră vaţă, deşi avem multe întrebări fără răspunsuri. (În multe situaţii a spune „Nu ştiu.” e un act de decenţă.)
Unde nu e dragoste, e ură. Pe tărâm spiritual nu există spaţii libere, camere nelocuite. Unde nu e Cel Bun, e cel rău, unde nu e frumosul, e urâtul, unde nu e binele, e răul, unde nu e dragoste, e ură.
Să fim înţelepţi,
Mina Ianovici
Purtăm în noi, ca să zic aşa, sentimente latente, care nu se exteriorizează, pe care noi înşine le putem detecta numai în anumite condiţii.
Imaginează-ţi că la serviciu, colegul tău „care îţi e indiferent” prosperă brusc, e avansat pe un post mai bun, mai bine plătit, îşi cumpără brusc haine mai bune, maşină mai bună, cei din jur încep să îl asculte cu respect, iar uneori îl mai şi citează. Poate nu e mai priceput ca tine, poate nu e mai bun sau aşa îl consideri tu. Mai rămâi indiferent, sau începi să simţi ceva? Ce simţi? Te bucuri pentru el, te întristezi, simţi că viaţa e nedreaptă?
Dar dacă dă necazul peste colegul tău de serviciu, care „îţi poartă sâmbetele”, care „are grijă de tine” în fiecare zi, nu cumva să ai linişte, atunci ce simţi? Îţi pare rău sau te simţi răzbunat? Nu poţi spune că rămâi indiferent. Există cărţi, filme care ne fură câte o lacrimă şi aceea e ficţiune. Dar realitatea...?
Nu există indiferenţă în raport cu aproapele nostru. Nu vorbesc de săracii din Africa, vorbesc de colegii tăi, de socrii tăi, de fetele sau băieţii cu care mergi în mol, de membrii bisericii tale şi chiar de cei din familia ta.
Ovidiu, marele poet roman exilat la Pontul Euxin, spunea că dragostea e vecină cu ura. Când dragostea nu este din Dumnezeu, când e o emoţie sau o „ceva”- că poate fi orice: o ciudăţenie, o nebunie, o dependenţă, o demonstraţie - atunci e vecină cu ura şi poate sări pârleazul oricând.
Se însoară unul cu o fată. Nu mai poate fără ea. I-ar da stelele, marea, munţii. Nu i-ar da altceva, vorbim de ceea ce nu costă, nu se poate da şi nu se poate primi. La doi ani de la căsătorie nu mai simte pentu ea nimic şi are nevoie să se regăseacă. S-a pierdut pe undeva, prin spaţiu. Biata fată nu i-a greşit cu nimic, dar dacă omul nu mai simte... ce poţi să faci? E valabil şi în privinţa fetelor. Dragostea fără Dumnezeu e vecină cu ura.
Şi care ar fi soluţia, dacă descopăr „sentimente dubioase” la mine? În ultimă instanţă simt ce simt, nu ce vreau să simt. Sunt trist şi nu vreau, sunt îngrijorat şi nu vreau, am atâtea sentimente pe care, dacă m-ar întreba cineva dacă le vreau aş spune că nu. Şi totuşi le am.
E simplu. Mă rog pentru cel în cauză şi mă rog şi pentru mine. Mă rog să îmi dea Dumnezeu iubire pentru el, milă, înţelegere, să îl văd cu ochii lui Dumnezeu, să toarne Cel de Sus în inima mea dragoste pentru el. Nu mă rog: smereste-l, obligă-l să se pocăiască, etc. Toţi avem nevoie de smerenie şi pocăinţă, dar în acest context astfel de cereri par a fi un înlocuitor de blestem, adică „să o păţescă”. Putem spune: „Doamne, ai milă de el, dar şi de mine, pune-i în suflet pentru mine gânduri şi sentimente bune. Tu, Doamne, ai spus că atunci când îţi plac căile cuiva, îi faci prieteni chiar şi pe vrăjmaşii lui. Ajută-mă, Doamne să îţi placă şi căile mele şi intervino cu iubirea şi ajutorul Tău.”
Nu îţi plac hainele celor din jur, părul, încălţările? Crezi că ar fi trebuit să aibă altfel de case, altfel de copii, altfel de vieţi? Crezi ba că au prea mult, ba că au prea puţin, că nu sunt destul de harnici, că s-au îmbolnăvit pentru că i-a bătut Dumnezeu, că le fac copiii probleme pentru că n-au ştiut să le dea educaţie, etc.
Aceste gânduri sunt generate de cele mai multe ori de dispreţ, autosuficienţă, mândrie, răutate. Nimeni „nu şi-a luat doctoratul” în viaţa altcuiva. Toţi suntem „doctori” în propria noastră vaţă, deşi avem multe întrebări fără răspunsuri. (În multe situaţii a spune „Nu ştiu.” e un act de decenţă.)
Unde nu e dragoste, e ură. Pe tărâm spiritual nu există spaţii libere, camere nelocuite. Unde nu e Cel Bun, e cel rău, unde nu e frumosul, e urâtul, unde nu e binele, e răul, unde nu e dragoste, e ură.
Să fim înţelepţi,
Mina Ianovici
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.