Vor fi creștinii conservatori dați în judecată? Sau îndepărtați din societate?

Vreau să vă asigur că titlul acestui articol nu este doar de momeală. Mai degrabă reflectă sentimentele foarte deschise ale extremei stângi, a comentatorul politic Keith Olbermann. Acesta a fost foarte clar.

Înainte de a împărtăși exact cuvintele lui, aș vrea să fie foarte clar. Răspunsul meu la întrebarea dacă vor fi creștinii conservatorii, în curând, urmăriți penal cu milioanele și eliminați din societatea americană este un categoric (dar limitat) nu.

Un categoric „nu” pentru că sub nicio formă zeci de milioane de creștini conservatori n-ar lăsa să se întâmple acest lucru pur și simplu. Nicio șansă.

Este un „nu” limitat pentru că parțial s-a întâmplat deja. Creștinii conservatori au fost judecați pentru convingerile lor creștine. Am fost închiși pentru credința noastră, chiar aici, în America, în secolul 21.

În sens mai larg, am fost marginalizați și opriți de o cultură a anulării și de spiritul intimidării. Și cu cât ne îndoim mai mult și renunțăm, cu atât va fi mai rău. Acum este timpul să te ridici și să vorbești. Și în timp ce sentimentele lui Olbermann pot fi extreme, ele nu sunt izolate.

De ani de zile am documentat în privința modului în care creștinii conservatori au fost comparați cu Hitler, cu naziștii, cu KKK, cu ISIS, și asta a fost cu mult înainte ca Donald Trump să apară pe scena politică.

Am furnizat citate textuale ale protestatarilor care doresc ca noi să fim aruncați la lei sau uciși în alte moduri.

Și, din nou, acest lucru nu a avut nicio legătură cu ostilitatea față de președintele Trump. Ura a venit ca răspuns la ideologia noastră conservatoare, biblică, mai ales, atunci când a venit vorba de activismul LGBTQ. Și indiferent cât de iubitori, grațioși sau plini de compasiune eram, tot eram urâți, ca niște oameni care reprezentau un pericol pentru societate. Oameni care ar trebui îndepărtați.

Așa cum a declarat un critic pe pagina mea de Facebook: „Este vorba de acești oameni care se consideră doctori, ei sunt cei în neregulă din lumea asta.”

„Oamenii ca el ar trebui legați de mâini și de picioare, bătuți în mod repetat în cap cu cartea lor de basme, până când au spasme [sic] din cauza daunelor majore al sistemului nervos și până când vor sângera abundent din capetele lor ignorante”.

Da, „oameni ca el”, adică, oameni ca tine, dacă ar fi să-mi împărtășesc convingerile. În nici un caz nu am fost singura țintă a furiei acestei persoane demente.

În ceea ce-l privește pe Olbermann, ale cărui cuvinte ajung la mult mai mulți oameni decât ajunge acea recenzie de pe Facebook, pe 9 octombrie a spus: „Sarcina este dublă. Teroristul Trump trebuie învins, trebuie distrus, trebuie devorat la urna de vot. Și apoi el, și echipa lui, și susținătorii lui, și colaboratorii lui, și Mike Lees și William Barrs și Sean Hannnitys și Mike Pences și Rudy Gulianis și Kyle Rittenhouses și Amy Coney Barretts trebuie să fie urmăriți penal și condamnați, scoși din societatea noastră, în timp ce noi încercăm să construim societatea și să reconstruim lumea pe care Trump aproape a distrus-o îndreptând- spre virus. Țineți minte asta.” (El s-a referit, de asemenea, în critica lui la susținătorii lui Trump ca „viermi” și „cretini”.)

Desigur, acest lucru este mai mult decât deplasat și mi-e milă de Olbermann mai mult decât orice. El este cu siguranță zelos. Și sunt sigur că el ia poziție pentru lucruri bune. Dar acest lucru sfidează bunul simț, este total iresponsabil și foarte periculos.

Din fericire, acest lucru nu a fost difuzat pe rețeaua TV, ci mai degrabă pe noul canal YouTube Olbermann (care are acum 123K abonați). Și în timp ce clipul are 8.6K de aprecieri, are, de asemenea, și 7.3K de respingeri.

Dar fără îndoială, cuvintele sale reflectă o ostilitate în creștere care există față de creștinii conservatori în multe locuri din America zilelor noastre. Nu îndrăznim să o subestimăm.

Și chiar dacă acest clip este mai vechi de o lună, îl aduc astăzi înainte din cauza atitudinilor care ies deja la suprafață în aparenta înfrângere electorală a lui Trump. Nu mai este nevoie să te abții!

Cu toate acestea, ceea ce se întâmplă nu este din cauza că mulți dintre noi am votat cu Trump. După cum am menționat, ostilitatea a fost acolo cu mult înainte de a veni el pe scena, și va rămâne acolo mult timp după ce va pleca.

Este mai mult o ură ideologică decât una politică, un sentiment bazat pe diferențe morale profunde, o ură care poate deveni cu ușurință violentă, așa s-a întâmplat adesea de-a lungul secolelor și în ultimele luni.

Tocmai din acest motiv este normal să ne întrebăm: pe baza căror acuzații vor fi judecați și condamnați oamenii ca noi? (Să fim mai specifici: cu privire la ce acuzații ar trebui Amy Coney Barrett să fie urmărită penal și condamnată?)

Și, mai exact, cum vor fi oamenii ca noi îndepărtați din societate? Închisoare? Lagăre de concentrare? Ceva mai rău?

Din nou, nu am nici cea mai mică teamă că ceva de genul acesta ar putea să se întâmple în viitorul imediat aici, în America. Țara ar trebui să decadă în așa măsură încât să întreacă imaginația noastră, ca acest lucru să se întâmple atât de repede. Dar fiecare pas în această direcție este un pas periculos și fiecare pas ar trebui să primească rezistență.

Este adevărat că Trump a stârnit ostilitățile cu propria lui retorică iresponsabilă. Trebuie să continuăm să ne separăm de aceste cuvinte și sentimente.

Dar să nu ne înșelăm. Trump nu este problema finală. Ci convingerile noastre. Credința noastră. Valorile noastre. Biblia noastră. Dumnezeul nostru.

Este pe cale ca lucrurile să se înrăutățească în țara noastră. Hotărâți-vă să rămâneți puternici. Hotărâți-vă să spuneți adevărul. Hotărâți-vă să nu acționați mânați de frică. Hotărâți-vă să nu trăiți pentru laudele oamenilor. Hotărâți-vă să nu fiți marginalizați.

Și să nu răspundeți la ură cu ură. Să-i arătăm lui Keith Olbermann cine suntem noi cu adevărat. Să învingem răul prin bine.

De ce nu celebrez „mândria” gay

Dacă i-ați întreba pe detractorii mei, v-ar spune că motivul pentru care nu celebrez „mândria” gay este că sunt bigot. Un hater. Homofob. Transfob. Și înțeleg perspectiva lor.

La urma urmei, indiferent de cât de creștin pretind că sunt, dacă spun unui cuplu homosexual că nu cred că sunt cu adevărat căsătoriți în ochii lui Dumnezeu, asta pare a fi un fel de ură față de ei. Dacă-i spun unei femei care se identifică a fi bărbat că eu cred că ea este tot femeie, se percepe ca fiind ură față de ea.

Din perspectiva lor înțeleg cât de necreștină poate părea poziția mea, cât de subiectivă, bigotă și primitivă.

Până la urmă, ei vor replica rapid că există părinți homosexuali care sunt mai devotați copiilor lor decât unii părinți heterosexuali. Există bărbați și femei transgender care sunt amabili, blânzi și grijulii. Există oameni în întregul spectru LGBT care îi ajută pe sărăci, care au grijă de cei opresați, care îi iubesc pe cei ignorați, care sunt șefi remarcabili sau angajați, prieteni sau vecini.

De ce nu ar trebui să celebrăm „mândria” gay (sau LGBT)? Trei motive majore.

Personal, am trei mari motive și nici unul dintre ele nu are nimic de-a face cu ura sau frica.

În primul rând, nu accept categoriile LGBT ca fiind categorii fixe și definite, demne de o recunoaștere specială. Spus altfel, de ce ar trebui să existe o lună specială pentru a sărbători oamenii pe baza preferințelor lor sexuale și atracțiilor romantice? Sau pe baza percepțiilor lor privind identitatea de gen?

Simplu fapt că de la G (gay) s-au adăugat LG și LGB, LGBT, LGBTQ, LGBTQI și LGBTQIP (și așa mai departe), indică faptul că aceste categorii sunt greu de fixat, identificat.

Sau privind litera B (referire la bisexuali), de ce ar trebui să celebrez pe cineva care este atras atât de bărbați, cât și de femei? De ce să-i includ într-o categorie specială (cum sunt hispanicii, asiaticii sau negrii)?

Dacă se întâmplă ca acea persoană să fie un pompier curajos, îl voi celebra pentru asta. Dacă se întâmplă să fie un supraviețuitor al cancerului cu o poveste uimitoare, îi voi celebra pentru asta.

Ei sunt ființe umane ca noi toți și dacă merită onoare sau aprecieri, le voi oferi asta cu plăcere. Dar nu voi sărbători bisexualitatea lor. De ce ar trebui? Și asta duce la al doilea motiv.

De ce să celebrăm ce este contrar creației lui Dumnezeu?

Dacă sunt convins că practica homosexuală este contrară creației lui Dumnezeu, de ce ar trebui să o celebrez?

Dacă personal cunosc persoane ale căror atracții de același sex sunt rezultatul abuzului sexual și al violului din copilărie, de ce să celebrez aceste atracții? Dacă sunt convins, în mod ideal, că un copil ar trebui să aibă o mămică și un tătic (mai degrabă decât două mame sau doi tați), de ce ar trebui să celebrez un cadru familial care privează în mod intenționat acest copil de mama și de tatăl lui?

Celebrăm cumva mândria părinților singuri? Nu. Le spunem acelor părinți singuri că „Trebuie să fie tare greu să îți creșteți copilul singur, dar suntem alături de tine să te ajutăm”. Există o mare diferență.

Și de ce ar trebui să celebrez identitatea transgender? Ce este aici pentru a o celebra?

De ce ar trebui să celebrez când unui copil i se administrează blocanți hormonali? De ce ar trebui să celebrez o fată de 17 ani căreia îi sunt îndepărtați sânii? De ce să celebrez un regim cu hormoni pentru toată viața? De ce să celebrez ceva care provoacă atât de mult suferință oamenilor, chiar și după „tranziție”?

Dacă mi-ai cere să fiu alături de cei care se identifică transgender și să le ofer sprijin, compasiune și speranță, aș spune „contează pe mine”. Dacă mi-ai spune să iau atitudine împotriva hărțuirii și maltratării lor, aș spune din nou „contează pe mine”. Dar dacă îmi ceri să celebrez identitatea lor transgender (și toate provocările care vin odată cu asta), voi fi obligat să refuz politicos.

O agendă distructivă

În al treilea rând, nu celebrez „mândria” LGBT pentru că există o agendă atașată ei.

Cu alte cuvinte, nu este vorba doar despre o apreciere a persoanelor LGBT ca persoane sau de recunoașterea realizărilor lor doar de dragul succesului lor. În schimb, celebrarea „mândriei” LGBT înseamnă să recunoaștem și să adoptăm o agendă culturală mai largă.

După cum am explicat în 2011, „legitimarea homosexualității ca o alternativă perfect normală la heterosexualitate impune, de asemenea, că orice opoziție față de comportamentul homosexual va fi delegitimizată. Iar agenda gay implică aceste trei platforme:

1. Întrucât homosexualitatea a fost considerată odată o tulburare patologică, de acum înainte cei care nu vor susține homosexualitatea vor fi considerați homofobi, probabil ei înșiși suferind de o tulburare patologică.

2. Întrucât comportamentul sexual homosexual a fost considerat odată greșit din punct de vedere imoral, de acum înainte condamnarea publică sau chiar criticarea publică a acestui comportament va fi considerată greșită moral.

3. Întrucât identificare ca transgender a fost odată considerată anormală de către societate, promovând marginalizarea, de acum înainte cei care nu acceptă mișcarea transgender vor fi considerați anormali și vor fi marginalizați”.

Rețineți, am scris asta în 2011. (De fapt, înainte de 2011, dar aceste comentarii nu au fost publicate până în 2011).

Din nou, din perspectiva LGBT, „mândria” LGBT înseamnă să afirmi public asta. Este despre a spune „Suntem la fel de buni și la fel de înzestrați și la fel de normali ca toți ceilalți și mai degrabă decât să ne fie rușine de identitatea noastră LGBT, suntem mândri de ea. Zilele de tratare injustă s-au terminat. Asta înseamnă mândria LGBT”.

Din nou, înțeleg aceste sentimente și dacă ar fi o chestiune de compasiune față de ei ca oameni, aș mărșălui alături de ei.

Dar nu este vorba doar despre asta. Este vorba de crearea de noi categorii și de introducerea lor forțată în societate. Este despre a celebra ceva ce nu ar trebui celebrat. Este vorba despre o agendă mai largă.

Pentru aceste motive eu nu celebrez „mândria” homosexualilor, chiar dacă par un bigot în ochii comunității LGBT și ai aliaților lor. Asta mă întristează, dar nu mă determină să-mi schimb convingerile.

Un profet ne-a avertizat acum 50 de ani despre ceea ce trăim noi în prezent...

Francis A. Schaeffer (1912-1984) a fost un teolog creștin, filozof și o voce profetică. În timp ce alții încearcă să descifreze scrisul mâinii de pe perete... el deja îl citea clar, cu decade înainte ca acestea să se întâmple.

Citind cuvintele sale astăzi am fost deșteptat brusc, mai ales când vedem în jur așa de mulți lideri bisericești care continuă să doarmă lung și greu. Oare dacă îl vom asculta cu toți acum ne vom alarma sau ne vom deștepta? 

Să luăm în considerare un citat din cartea sa The God Who Is There (Dumnezeul care este acolo), publicată în 1968 (foto copertă alăturat). El scria: ”O mare parte din homosexualitatea modernă este o expresie curentă a negării antitezei. S-a ajuns la acest caz printr-o îndepărtare a distincției dintre bărbat și femeie. Așadar, bărbatul și femeia ca parteneri complementari a luat sfârșit”.

Da, Schaeffer a văzut aceasta acum 50 de ani, la circa un an înainte de Revolta de la Stonewall și ridicarea revoluției militante gay, și cu mult timp înainte de a se împinge pe scenă ”căsătoria” dintre persoanele de același sex.

El adăuga: ”Este un imperativ ca creștinii să realizeze concluziile care sunt trasate ca rezultat al morții absoluturilor”. Oare cât de imperativ trebuie să fie acest semnal ca noi să realizăm astăzi, în timp ce societatea împinge puternic spre a distruge ”binarul de gen” și în timp ce distinctivele bărbat-femeie sunt considerate ca un dușman? Deja în vremea lui Schaeffer exista un liberalism puternic în câteva denominații majore, inclusiv în cadrul UPCUSA (United Presbyterian Church in the United States of America - Biserica Prezbiteriană Unită din Statele Unite ale Americii).

În altă cartea de-a sa publicată în 1970, intitulată The Church at the End of the Twentieth Century (Biserica de la finalul secolului 20, foto copertă alăturat), el a observat că una din problemele ”celor care nu au părăsit denominațiile controlate în mod liberal au fost produse de tendința lor naturală constantă de a se muta în mod constant înapoi în linia de unde să se poată exprima postura finală... Vă puteți imagina că acești bărbați (vorbind despre liderii prezbiterieni de atunci precum Donald G. Barnhouse și alții) au considerat drept victorie faptul de a stagna ordinarea homosexualilor și lesbienelor practicante?”

Oare cu câți pași s-au dat înapoi creștinii conservatori din aceste denominații din acel punct? Și cum se face că aceste controverse sunt mai vechi de jumătate de secol și unii dintre noi încă nu suntem angajați într-o astfel de luptă? (Vă rog să notați că trebuie să fi o voce profetică să poți scrie despre ”finalul secolului douăzeci” în anul 1970!)

În altă carte de-a sa, The Great Evangelical Disaster (Marele dezastru evanghelic, foto copertă alăturat), publicată în ultimul an al vieții lui (1984), Schaeffer întreba: ”Ce are viitorul pregătit pentru noi? La ce să ne așteptăm pentru noi, congregațiile noastre, pentru copiii noștri spirituali și fizici în zilele ce vor urma? America se mișcă cu o mare viteză spre o societate și un stat total umanistic. Oare presupunem noi că această tendință ne va lăsa proiectele, viețile și bisericile noastre neatinse?”

Din nefericire, mulți au presupus că această tendință spre umanism nu ar afecta ”proiectele, viețile și bisericile noastre”. Acum că suntem deja într-o bătălie cu dumnezeii seculari ai erei prezente, am realizat că a fi complăcuți nu doar că va amenința generația noastră dar și generațiile care vor urma. Oare este prea târziu să influențăm o schimbare pozitivă?

Ba mai mult, în 1984, cu mult înainte ca majoritatea liderilor creștini să ia câtuși de puțin în considerare chestiunile legate de homosexuali și lesbiene, Schaeffer a ridicat o întrebare: ”Când o congregație Ortodox Prezbiteriană din San Francisco poate fi dusă la tribunal pentru încălcarea legii contra discriminării, deoarece a dat afară un membru ce s-a declarat a fi un homosexual practicant, care era și organistul bisericii, oare putem fi surzi încât să nu auzim toate semnalele de avertizare?”

În toate scrierile sale, totuși, a existat compasiune, o recunoaștere a universalității zdrobirii umane. Și au existat auto-înjosiri mai degrabă decât auto-justificări.

Vorbind despre ”Subminarea Feministă” (în aceiași carte din 1984), el scria: ”Mai este încă o zonă finală pe care aș dori să o menționez, unde evanghelicii, cu rezultate tragice, s-au acomodat față de duhul acestui veac. Acesta are de a face cu întreaga zonă a căsniciei, a familiei, a moralității sexuale, a feminismului, a homosexualității și a divorțului. Aduc toate acestea laolaltă ca un singur subiect deoarece ele sunt în mod direct relaționate și toate sunt parte a unuia dintre cela mai semnificative aspecte ale existenței umane”.

Oare cuvintele lui lovesc cumva o țintă din inima noastră? Oare evocă ele un geamăt profund din duhul nostru? Pentru mine acestea sunt realități prezente și mi-am pus întrebarea: ”La ce ne stătea mintea?” Dar de fapt ar trebui să spun mai punctat, ”La ce ne gândim acum?”

Ascultați la alte cuvinte de-ale lui de acum circa 35 de ani: ”Există unii care se numesc pe ei înșiși evanghelici și apoi afirmă acceptabilitatea homosexualității, ba chiar și idea de 'căsnicie' homosexuală”. Da, acestea au fost scrise în 1984!

Să auzim alte cuvinte mai mușcătoare: ”E greu să ne imaginăm cât de departe au mers lucrurile. Mișcarea evanghelică este profund infiltrată cu duhul lumii veacului de acum atunci când vine vorba de mariaj și moralitatea sexuală”.

Într-adevăr, profund infiltrată.

Acum, citiți aceste propoziții din nou și întrebați-vă ce ar avea Schaeffer de spus dacă ar fi trăit astăzi alături de noi.

Ba mai mult, scoateți-vă Bibliile, stați deoparte cu Dumnezeu și întrebați-L ce spune El astăzi. În mijlocul cuvintelor de dragoste și afirmare, pregătiți-vă să fiți alarmați în centru, chiar în inimile voastre.

Orice ați face, nu loviți butonul de amânare a alarmei. Timpul pentru dormitat a trecut de mult de noi.