
"Charlie, it's time to die"! ("Charlie, a venit vremea sa mori"!) Aceasta a fost sentinta data pe 27 iunie de Curtea Europeana a Drepturilor Omului micutului britanic Charlie Gard. Sentinta este un act de agresiune la adresa lui Charlie si a vietii, o insulta pentru cetatenii Uniunii Europene care cred in viata si ca cel care o da si o ia e Dumnezeu. E o decizie infioratoare si teribila. Una iresponsabila. Mereu si mereu, noi cetatenii statului de drept, fie in Romania ori in alte democratii, acordam judecatorilor un respect deosebit. Ii punem pe un piedestal si presupunem ca deciziile lor sunt intelepte, echilibrate si dincolo de oricare repros. Si asta chiar daca ele sunt deficitare, ca si in cazul lui Charlie Gard. Tindem sa avem aceste opinii mai ales despre judecatorii din Curtea Europeana a Drepturilor Omului. Ii consideram elita intelectuala si jurisprudentiala a Europei, crema societatii, oameni intelepti care, dupa multi ani de scoala, presupunem ca discern diferenta dintre bine si rau si stiu cum sa interpreteze Conventia Europeana a Drepturilor Omului sa dea decizii bune pentru noi, oamenii de rind. De data asta, insa, CEDO a gafat. A condamnat la moarte un copil inocent folosind limbajul drepturilor omului si impachetindu-si decizia in termeni elocventi. Nu putem, deci, decit sa ne exprimam dezamagirea si indignarea, dar si nadejdea ca astfel de decizii rele nu vor mai fi repetate.
Decizia CEDO
Citeva paragrafe, cit si limbajul folosit de CEDO in cazul lui Charlie Gard, sunt deosebit de ingrijoratoare, pentru ca ele pot fi aplicate nu doar copiilor nenascuti care sufera de boli ori malformatii fizice ori psihice, dar si copiilor nascuti si adultilor care sufera de boli incurabile. De citeva ori Decizia CEDO foloseste termenul "manifestly ill-founded", adica "de loc bine intemeiata", actiunea judecatoreasca intentata de parintii lui Charlie pentru a-i salva viata. (Paragrafele 87, 98, 103 si 125) Principiul fundamental cu care CEDO se confrunta in Decizia Gard e: cine are autoritatea ultima sa decida cind serviciile medicale necasare copiilor suferinzi de boli aparent incurabile sunt sistate? CEDO ne asigura ca principiul suprem care decide raspunsul la aceasta intrebare a "interesul suprem al pacientului", ori, in Cazul Gard, al copilului. Sunt trei entitati care au autoritatea sa decida: parintii, medicii, si statul. Ele sunt in competitie iar tribunalele, zice CEDO, trebuie sa acorde rolul decizional cel mai important autoritatilor, adica statului. (Paragraful 107) In alte cuvinte, statul, nu parintii, decide care e interesul suprem al copilului. In cazul lui Charlie, statul britanic a decis ca e in interesul lui suprem sa moara nu sa traiasca, pe cind parintii ca e in interesul lui suprem sa traiasca.
Paragraful 107 probabil e mai greu de inteles pentru cetatenii fara specialitate in materie de drept ori stiinte politice. Pe intelesul tuturor, el spune ca nu noi, cetatenii ori parintii, avem ultimul cuvint de spus cind se sisteaza interventiile medicale pentru salvarea vietii copiilor nostri ci statul. Asta, in opinia noastra, este inca un exemplu al confiscarii de catre statul secular a dreptului fundamental al parintilor de a decide cind copiii lor, confruntati cu boli incurabile, mor. CEDO a trecut dincolo de orice limita a bunului simt validind aceasta ierarhie intre stat si parinti. Decizia Gard dovedeste lipsa de integritate si onestitate intelectuala a judecatorilor care au scris decizia.
Povestea lui Charlie Gard