Alianța Familiilor din România 🔴 Principii biblice pentru implicarea politică

 

NOTA: Avem placerea deosebita sa va informam ca saptamina aceasta a iesit de sub tipar traducerea romaneasca a unei brosuri publicate in iunie de Family Research Council (Washington, DC) cu titlul: Biblical Principles for Biblical Engagement: Worldview, Issues, and Voting (Principii Biblice pentru Implicarea Politica). Brosura (de aproximativ 40 de pagini) va fi disponibila publicului din Romania incepind de saptamina viitoare. Costul brosuri este de 10 lei. Fondurile obtinute din vinzarea ei vor fi folosite pentru a publica un numar aditional de brosuri, cu dorinta de a asigura disponibilitatea ei tuturor celor interesati de subiect. Detaliile privind disponibilitatea brosurii vor fi publicate pe situl www.aliantarenastereanationala.ro incepind de saptamina viitoare.

Brosura este un proiect AFR. Cu prilejul traducerii si publicarii in Romania a brosurii, dl Petre Costea, Presedinte AFR, a scris urmatoare Introducere a Brosurii:

INTRODUCERE

Dintotdeauna, crestinii au avut si continua sa aibe chemari deosebite. As putea spune chiar speciale. Aceasta afirmatie e relevanta si cind e vorba de implicarea lor in viata publica.

Au fost atentionati chiar de Mantuitorul ca sunt cetateni nu doar ai Imparatiei lui Dumnezeu dar si ai imparatiei Cezarului. Apostolul Pavel a facut la fel. In epistolele lui el ne indeamna sa facem cereri si rugaciuni pentru cei inaltati in dregatorii, dar si sa solicitam autoritatilor sa ne acorde anumite drepturi si facilitati pentru a ne putea trai viata crestina in liniste si evlavie. (1 Timotei 2:1-3)

Implicarea Sf Apostol Pavel in Politica

Apostolul Pavel a implinit principiile pe care ni le-a trasat. Cind a fost nevoie, a solicitat ca drepturile lui sa fie respectate de autoritatile politice din vremea lui. Cind i-au fost lezate drepturile nu a tacut ci a vorbit. A vorbit cu demnitate, eleganta, cu convingere si pasiune, dar, cind a fost nevoie, si raspicat.

Ajuns in cetatea Filipi (Faptele Apostolilor 16) a descoperit acolo libertate religioasa pentru toate grupurile cetatii, inclusiv pentru vrajitori si vrajitoare, dar nu pentru crestini. A fost intemnitat pentru ca a propovaduit doctrina noua a crestinismului. A folosit prilejul pentru a-si afirma dreptul de a vorbi in spatiul public si pentru a i se recunoaste acest drept pe picior de egalitate cu celelalte grupuri ale cetatii. A solicitat, in termeni moderni am putea spune, sa nu fie discriminat, iar credinta pe care o propovaduia sa nu fie marginalizata. In final, dupa abuz si intemnitare, autoritatile au recunoscut dreptul lui Pavel ca cetatean roman de a vorbi in spatiul public. La plecarea lui din Filipi, Pavel a lasat in urma libertate religioasa pentru crestini, o libertate esentiala oricarei societati libere. (Fapte 16, 35-40)

Cerind ca drepturile lui ca cetatean roman sa-i fie respectate, Pavel a facut politica. S-a angajat intr-un act politic din care au beneficiat toti locuitorii cetatii.

In spatiul public, Pavel a fost o persoana politica, nu doar un vestitor al Adevarului. In multele lui discutii cu autoritatile, in special dregatorii romani si greci, si chiar dupa ce a fost batut si intemnitat, Pavel a pledat pentru libertatea religioasa si de constiinta. A pledat in favoarea intereselor comunitatii crestine din vremea lui in raport cu autoritatile si cu celelalte grupuri sociale, etnice si religioase din Imperiul Roman. Nu doar a solicitat autoritatilor sa-i respecte drepturile, dar a impus crestinilor sa schimbe rinduielile cetatii pentru binele comun.

Asta este si chemarea crestinilor zilelor noastre: sa urmareasca binele cetatii prin implicare directa in rinduielile cetatii. Sa se informeze asupra lucrurilor care se petrec in cetate si sa vegheze asupra vietii cetatii. Sa urmareasca binele ei prin implicare. Sa fie lumina, sare, intelepciune, curaj si prudenta in vremuri tulburi. Sa fie puncte  imuabile de reper in vremuri de  confuzie. Sa-si afirme punctele de vedere in relatia cu autoritatile, asemenea lui Pavel in discutiile lui cu dragatorul roman Felix din Faptele Apostolilor 24: 24-26.

Un ghid pentru cetateanul crestin

Comunitatile crestine din Romania au nevoie de clauzire privind implicarea lor in viata cetatii. Neimplicarea nu este o optiune. Neimplicarea inseamna abdicarea obligatiei crestinilor de a urmari binele cetatii. Crestinii au o traditie multimilenara privind necesitatea implicarii in viata cetatii. Ei detin cea ma vasta experienta si doctrina a implicarii in viata cetatii cunoscuta istoriei. Practic, nu exista nici un singur aspect al vietii publice care sa nu fie discutat in Sfintele Scripturi. Fie ca e vorba de economie, politica, viata sociala, bunastarea materiala, ingrijirea medicala, caritate, educatie, familie, viata de familie, institutii sociale, ele sunt toate explicit discutate in cartea de capatii a crestinilor: Biblia.

La acest tezaur divin se adauga si scrierile parintilor Bisericii, al exponentilor Protestantismului clasic, dar si al miscarilor evanghelice relativ recente din toata lumea. La nivel colectiv, crestinii din toate confesiunile detin un set de invataturi perfect aplicabile fiecarei probleme cu care se confrunta lumea moderna. Pe acest fundal, si inarmati cu acest arsenal vast de invataturi si experiente, crestinii pot face un aport semnificativ si decisiv la binele cetatii.

Cu o mina pe Scriptura si cu o mina pe Constitutie

OFENSIVA LGBT POATE FI OPRITĂ!

 

OFENSIVA LGBT POATE FI OPRITA – Cititi sesizarea amicus curiae adresata CEDO de Alianta Familiilor din Romania si Pro Vita Bucuresti in procesul unde 8 cupluri de acelasi sex cer condamnarea Romaniei fiindca nu le permite sa se casatoreasca: „A nu discrimina nu inseamna a crea egalitate intre toti cetatenii unui stat. Nu orice egalitate e justa sau nediscriminatorie”. Chiar CEDO a spus ca „protectia familiei in sensul traditional e un motiv legitim ce ar putea justifica o diferenta de tratament”

Curtea Europeana a Drepturilor Omului poate opri ofensiva activistilor minoritatilor sexuale impotriva familiei bazate pe casatoria dintre un barbat si o femeie. Este principala idee pe care se axeaza sesizarea amicus curiae trimisa CEDO de catre asociatiile Pro Vita Bucuresti si Alianta Familiilor din Romania, in dosarul nr. 5926/20, in care opt cupluri de lesbiene si, probabil, si de homosexuali (jumatate dintre reclamanti apar doar cu initialele) solicita condamnarea statului roman. Cele doua asociatii sunt conduse de catre inginerul Bogdan Stanciu (foto 1), respectiv avocatul Peter / Petre Costea (foto 2).

Mai precis, cei 16 reclamanti se plang de faptul ca legislatia din Romania ii discrimineaza, din cauza nu le permite sa se casatoreasca sau sa convietuiasca in orice alta forma de uniune civila. Pana in acest moment, CEDO nu a facut altceva decat sa trimita doua intrebari catre cei 16 reclamanti si catre Guvernul Romaniei.

Iata mai intai obiectul dosarului si cele doua intrebari (traducerea apartine Juridice.ro):

Continuarea pe: www.luju.ro

Alianța Familiilor din România 🔴 Nu există "dreapta modernă"

Ca și persoane conservatoare nu putem decât să fim îngrijorati de dispariția treptată a dreptei politice din România. E rizibil să afirmi, cum încă e la modă, că în România încă există o "dreapta" politică ori un partid "conservator". Încă ni se spune ca "dreapta" românească se constituie din USR, PNL și PMP.

USR nu e un partid de dreapta

USR nu a fost niciodată conservator, nici de dreapta. USR nu va da niciodată României un Duda în funcția de Președinte. USR e un partid extremist de stânga, care urmărește secularizarea cu forța, grabnică și radicală a societății tradiționale românești. Macron, liderul neoficial al USR și al Renew Europe în Parlamentul European, e un populist par excellence, cu o identitate politică obscură, nedefinită, dar categoric anti-valori.

Discursul politic USR din România e foarte similar discursului politic promovat de democrații Americii. Mai bine zis, de ramura lor "progresistă" de genul Ocasio - Cortez. Formulele de exprimare, perspectivele, agenda socială, stilul de propagandă, sunt aproape identice.

PNL, însă, a fost, cândva, un partid de dreapta, dând speranțe românilor ca au și ei un partid de dreapta. Acel "cândva" însă a fost cu mult timp în urmă. Dacă "cândva" PNL ar fi fost capabil să dea României un președinte de genul Duda, astăzi nu mai este. Dl Iohannis nu este echivalentul lui Duda în România și nici nu are substratul valoric necesar pentru a se ridica la nivelul unui președinte creștin.

Începutul declinului "dreptei" PNL a coincis cu alegerea dlui Iohannis ca președinte în 2013. De atunci, declinul conservatorismului politic în România s-a accentuat. PNL ne-a stat în cale la referendum, iar acum pare să devină vectorul principal al instuționalizării revoluției sexuale în România.

Dar PMP, ar întreba unii? PMP are potențialul de a deveni un partid conservator, dar, din nefericire, obstacolul principal este dl Băsescu. Nu te poți considera conservator atât timp cât disprețuiești instituția familiei, propui legalizarea prostituției și votezi în Parlamentul European împotriva familiei și a moralității creștine.

USR și PNL au făcut alianță politică în București la locale. La fel si in alte orase. Ce se întâmplă în București se va extinde în toată România. Comunicam din când în când cu persoane direct ori indirect afiliate cu PNL, persoane creștine și autentic conservatoare. Și ele sunt îngrijorate, la fel ca noi și miile de persoane cu care suntem în contact, că mișcarea conservatoare din România devine un orfan politic. Are nevoie de o nouă casă.

Jumătate din electoratul României nu se prezintă la vot. Comunicam ocazional cu persoane integre și influente din România care ne spun că nu au mai votat de zeci de ani ("de la dl Rațiu încoace") la alegeri, cu excepția referendumului pentru căsătorie din 2018, pentru că nu au cu cine. Această jumătate din electorat sunt cetățenii tradiționali și conservatori ai României. Ne căutăm cu toții o casă.

"Dreapta modernă pro-europeană" ne-a trădat

USR și PNL și-au dat mâna la alegerile locale din București sub lozinca "dreapta modernă pro-europeană s-a unit!" Cei care spun ori cred că există o "dreaptă modernă" nu sunt conservatori. Valorile conservatoare nu sunt nici vechi, nici tradiționale, nici nu se pot învechi ori moderniza. Nu sunt nici de ieri, nici de azi. Sunt dintotdeauna.

Ele sunt statornice și veșnice pentru că își au originea nu în voința omului, ci în valorile imuabile creștine și în practicile sociale multimilenare ale speciei umane. Conservatorismul are patru (4) piloni statornici: (1) familia și căsătoria; (2) credința în Dumnezeu; (3) valoarea vieții umane; și (4) suveranitatea națională. Pe acești piloni s-a rezemat conservatorismul dintotdeauna. Aceste patru (4) valori esențiale ale conservatorismului nu pot fi schimbate.

Simplu spus, cei care nu cred în aceste valori sau nu le promovează nu sunt conservatori.

Nu există "conservatorism modern" ori o "dreaptă modernă". Există doar un conservatorism autentic și o "dreaptă autentică". Cei care pretind să fie "conservatori moderni" ori ca aparținând "dreptei moderne" sunt, de fapt, conservatori inautentici, "conservatori de genul fake", adică în nici un fel conservatori.

De unde atunci formula "dreapta modernă"? Din Occident. Nu mai e un secret că ultima generație de politicieni conservatori occidentali au cedat teren, sub presiunea secularizării și a mass mediei, privind pilonii conservatorismului autentic.

Dezinformarea publicistică

Mass-media, în special cea de stânga, ne acuză, pe noi cei care transmitem informații ori interpretări alternative și diferite de cele aflate în presa tradițională, de răspândirea de fake news. Din când în când e nevoie ca mass-media tradițională să se privească în oglindă și să vadă cât de mare i-a crescut nasul. Astăzi discutam cazul New York Times / NYT.

Fake News - lui New York Times ii creste nasul

Mass-media tradițională nu se simte în apele ei în era internetului. Oamenii citesc mai puțin ziarele tradiționale, ziarele fac mai puțini bani din reclame, și sunt forțate să-și găsească surse alternative pentru a evita falimentul. Furia lor e în special direcționată către oamenii de rând care subscriu la surse alternative pentru a fi informați.

La fel Mark Zukenberg și Facebook. În tandem cu declinul veniturilor ziarelor, veniturile lui Mark Zuckenberg au crescut enorm. Mass-media a devenit invidioasă și, pentru a-și menține poziția dominantă, face ceea ce mass-media se pricepe să facă mai bine: își acuză opoziția de transmiterea de fake news, ori știri false, inclusiv pe Mark Zuckenberg.

Dacă mass-media s-ar privi în oglindă, însă, ar putea vedea că și ea are o sumedenie de lacune. Recent am dat peste un articol care ni-a amintit de câteva comentarii pe care deja le-am scris în ultimii ani despre NYT ca focar de fake news. [www.firstthings.com/web-exclusiv…/…/liars-go-to-hell] În principal, am scris despre minciunile publicate de cel mai influent ziar din lume despre foametea voită creată de Stalin în anii 30 pentru eliminarea chiaburimii din Uniunea Sovietică. A început-o în Ucraina și a extins-o în Caucaz și Asia Centrală. În 2 ani au murit 10 milioane de oameni.

Unul din puținele ziare de atunci care avea corespondenți în Uniunea Sovietică era NYT, Walter Duranty fiind corespondentul ziarului în Moscova. NYT și Duranty informau occidentalii că viața în Uniunea Sovietică sub Stalin "nu era chiar așa de grea cum se credea în Occident" și că nimeni în Uniunea Sovietică nu murea de foame pe vremea genocidului chiaburilor.

Însoțit de KGB-ul sovietic, Duranty vizita diferite sate și regiuni din Uniunea Sovietică, pe trasee dinainte stabilite de bolșevici. Deși auzea de la alți corespondenți occidentali că foametea ucidea milioane de oameni, Duranty refuza să transmită astfel de știri șefului lui de la NYT pentru a informa publicul.

Povestea lui Duranty e lungă, interesantă, dar mai ales tragică. Merită să fie citită și cunoscută. Minciunile scrise de el despre Uniunea Sovietică le-a spus și despre atrocitățile comuniștilor chinezi din anii 30 și 40.

Ipocrizia celui mai mare ziar din lume a fost dovedită, tot pe vremea foametei, când un tânăr britanic, creștin, a avut șansa să locuiască în Uniunea Sovietică aproape un an. Povestea lui e la fel de interesantă, el având norocul, prin intermediul unui diplomat occidental, să călătorească cu trenul în Ucraina, unde a reușit să se debaraseze de KBG și să viziteze mai multe sate ucrainene unde oamenii leșinau de foame, mureau, și, din lipsă de puteri, unii oameni zăceau morți în case cu zilele, cei inca in viata neavind puterea sa-I ingroape.

Tânărul britanic a ajuns la Berlin unde a ținut o conferință de presă dezvăluind lucrurile pe care le-a văzut. Presa occidentală l-a ignorat, continuând să preia propaganda pro-stalinistă a lui Duranty și NYT.

Duranty a primit Pulitzer Price pentru jurnalism pentru articolele scrise pe vremea când era în Uniunea Sovietică. Un coleg de breaslă, tot jurnalist, care l-a cunoscut îndeaproape pe Duranty, l-a numit "the greatest liar of any journalist I have met in 50 years of journalism / cel mai mare mincinos dintre jurnaliștii pe care i-am cunoscut în 50 de ani de jurnalism".

Dezinformarea publicistică

O Europă sedată

Houellebecq e un scriitor care dă impresia unui pervert. Si in realitate, dar si dupa modul in care scrie. Dacă în realitate e, nu știm, dar personajele pe care și le imaginează în cărțile lui sunt toate perverte. Houellebecq, însă, extinde la scară europeană decadența sexuală care caracterizează personajele cărților lui, dând de înțeles, că însăși Europa a devenit ireversibil pervertă, așteptând, la fel ca și personajul principal din Serotonin, o moarte lentă, fără durere, după ce facultățile fizice care pot asigura plăcerile trupului devin neputincioase.

Obsesia cu sexualitatea

De unde vine această obsesie a personajelor lui Houellebecq cu sexualitatea, și, prin extensie, a întregului continent și a generației prezente? Dintr-o minte focalizată pe plăcere, hedonism, pornografie, și lucruri similare care dau plăcere trupului.

În 2019 a fost publicata versiunea engleza a cartii Serotonin, unde Houellebecq își imaginează viața unui funcționar de stat, angajat al Ministerului Agriculturii, iar ocupația lui principală este să asigure competitivitatea produselor agroindustriale franceze pe piața internațională.

Cu acest scop călătorește intens, în Europa, America de Sud, Africa, Asia. Evită America, dând de înțeles că, pe lângă vinuri și brânzeturi, Franța nu poate da mult Americii. Sarcina lui, însă, e să contracareze prezența produselor americane pe piața internațională, făcând propagandă împotriva giganților agroindustriali americani, inamicul numărul unu pentru el fiind Monsanto.

Ce are asta de a face cu personajul principal al cărții lui Houellebecq? Numele lui e Florent. Florent reprezintă angajatul tipic occidental care muncește într-o companie multinațională ori în funcții influente în administrația de stat. Angajatul, asemenea lui Florent, e singur la părinți. Nu e căsătorit. Nu are familie, nu întemeiază o familie, nu se căsătorește niciodată. Câștigă bine, slujba îi împlinește ambițiile profesionale, și întreține relații cu diferite tinere de-a lungul vieții, tinere din diferite grupuri etnice ori rasiale. Vacanțele sunt lungi, banii trebuie cheltuiți. Pe plăcere și lucrurile care aduc plăcerea.

În timp, însă, Florent își dă seama că abilitățile lui fizice care îi dau plăcerea, inclusiv viața intimă, îi slăbesc. Trupul îi slăbește, se îngreunează, femeile, mai ales cele tinere, îl găsesc mai puțin atractiv, și pentru a-și satisface dorințele personale, Florent încearcă să ademenească fete tinere din țări sărace. Impresia cititorului, de fapt, e că lui Florent îi plac tinerele din Moldova mai mult ca oricare altele. E frustrat, însă, că nu își găsește o prietenă.

Odată ce abilitățile fizice îi intră în declin, depresia lui Florent se intensifică. Între timp, ambii părinți îi mor, se sinucid împreună după ce sănătatea tatălui lui Florent se deteriorează ireversibil. În consecință, tata alege să se sinucidă. La fel și mama. Florent participă la înmormântarea părinților lui, catolici buni, și, pentru prima dată după zeci de ani, aude o omilie de genul celor pe care nu le-a mai auzit din copilărie. Găsește omilia preotului plictisitoare. Pentru o vreme. Căci cuvintele preotului și imaginea trupurilor moarte ale părinților îl urmăresc și îi cauzează neliniște.

Urmărirea e insistentă. Îl urmăresc chiar și în momentele de intimitate și în locurile în care călătorește prin lume. Intră într-o stare de depresie acută și, după ani de indecizie, își ia inima în dinți și merge la un psiholog. I se prescrie Captorix, un medicament antidepresiv care îl ajută să-și revină la normal. Pentru o vreme. E o vreme în care își continuă viața hedonistă, trăind cu o japoneză, o spaniolă, o adolescentă din Jamaica etc. Lista devine tot mai lungă, dar la fel și depresia, iar Captorixul ajută tot mai puțin.

Colapsul mental și epoca anarhiei

În ultimele săptămâni s-a produs un colaps mental în rândurile occidentalilor. Nedumerirea, dezorientarea, inabilitatea de a face o diagnoză a evenimentelor, ni se par evidente. Și nu e de mirare, având în vedere viteza cu care se petrec, în zilele acestea, evenimente istorice extrem de radicale și cu consecințe la fel de radicale.

Agresiune si eradicarea istoriei

China elimină autonomia fostei colonii Hong Kong, fără ca Occidentul să reacționeze ori presa din Marea Britanie să sufle o vorbă. Dimpotrivă, Occidentul își are ochii ațintiți asupra Americii, prevestindu-i colapsul. Privește exact în direcția în care China dorește, dându-i ei oportunitatea de a agresa fosta colonie britanică.

În SUA, evenimentul brutal din mai 25 s-a transformat în anarhie, o anarhie nemaicunoscută din anii 60. Ea s-a extins și în Europa. Manifestări și acțiuni anarhiste se produc în Marea Britanie, Belgia, Franța, iar mai nou și în Australia. Ele sunt atât de radicale și de numeroase, încât dau impresia unui colaps civilizațional.

Statuia lui Churchill a fost dărâmata, temporar, de anarhiști pe motiv că ar fi fost rasist. Alte statui au fost dărâmate în Marea Britanie, Belgia, Franța și în alte locuri cu scopul de a eradica „trecutul rasist” al Occidentului.

Cele mai radicale acțiuni, însă, s-au petrecut, tot de unde au pornit, Minneapolis. În Minneapolis consiliul municipal a decis desființarea poliției. Fabricile incendiate din oraș au anunțat că nu se vor mai redeschide și că se vor muta în alte state.

În Buffalo, New York, 57 de polițiști și-au dat demisia după ce 2 dintre ei au fost suspendați din funcție pentru că au îmbrâncit un protestatar în vârstă. În New York, poliția cere simpatie din partea presei pentru a-și putea face treaba fără a fi demonizată în permanență, dar fără succes. În Atlanta, un grup de polițiști și-a dat si ei demisia.

Vandalism

În California, steagul american e ars, în unele orașe din Old South statuile confederale au fost dărâmate de anarhiști, iar în Seattle, unul din cele mai „progresiste” orașe din lume (și orașul în care locuiește Bill Gates), mii de anarhiști au ocupat primăria, au silit consiliul municipal să elimine poliția, și au silit și pe primar (unul dintre cei mai „progresiști” primari ai Americii) să-și dea demisia.

Profesori universitari conservatori din diverse universități americane au fost destituiți din funcție peste noapte. Unele biserici tradiționale au primit ordin de a părăsi clădirile în care se întâlnesc, fiind acuzate de „rasism”.

Unele biserici au fost incendiate. Memorialul Comemorării Victimelor Comunismului din Washington, D.C., a fost vandalizat. Tot mai multe străzi din America au primit nume noi, „George Floyd”. Unele străzi, numite după figuri istorice „rasiste” au fost redenumite.

Anarhiștii cer schimbarea numelor monumentelor istorice americane, a bazelor militare americane și a navelor americane de război, pentru a elimina numele persoanelor „rasiste” pe care le poartă pe moment.

O inchiziție nemaiîntâlnită în America din anii 50 se derulează sub ochii noștri. Flăcările continuă să ardă, vitrinele continuă să fie sparte, cetățenii continuă să urmărească cu oroare derularea crimelor anarhiste în America pe ecranele televizoarelor.

Dar ceva și mai grav se petrece în America, și, prin extensie în Occident: se produce un gol mental, un colaps mental la cetățenii lor. Nici chiar mințile oamenilor cu judecată nu mai pot procesa toate aceste evenimente grave și implicațiile pe care ele le impun. Deciziile devin tot mai greu de luat. Fiecare mișcare politică, afirmație a Casei Albe, proiect legislativ, toate au fost politizate.

Acuzatii de rasism

„Ești rasist” e acuzația favorită a anarhiștilor la adresa persoanelor albe în aceste zile. Anarhiștii din Seattle nu mai cer doar „reformarea” forțelor de ordine, ci „abolirea” în totalitate a forțelor de ordine, reeducarea în masă a tuturor angajaților de stat, a învățătorilor și a profesorilor universitari, pentru a elimina din ei „rasismul”. Cer o amnistie generală pentru toți infractorii și închiderea închisorilor. Cer „dreptate rasială” ca principiu suprem după care să fie reconfigurată întreaga societate americană.

Există precedent periculos: revoluția culturală a lui Mao care a ucis 30 de milioane de oameni. Cei 30 de milioane au fost oameni care nu au putut fi „reeducați” ori „reabilitați”.

Există, însă, un precedent istoric și mai periculos: confiscarea puterii politice de către comuniști în Uniunea Sovietică. Anul 1917 a fost greu pentru Rusia. Sleită de puterea militară, într-o stare de colaps economic și politic, într-o stare haotică, oamenii au ieșit cu miile în stradă cerând schimbări.

În mințile lor era un vid enorm. A fost exact momentul în care Germania l-a transportat pe Lenin din Elveția, cu trenul, până la St. Petersburg. A ajuns acolo la timp. Mii de oameni demonstrau pe străzile celui de-al doilea oraș ca mărime al Rusiei. Lenin s-a alăturat grupurilor de anarhiști pe străzi, devenind pentru ei un „mesia” al momentului. Știm cu toții cum s-a terminat istoria începută în St. Petersburg în toamna lui 1917. E posibil ca ceva asemănător să se întâmple azi în Occident? Am îndrăzni să spunem ca nu e exclus. E chiar posibil să fi pășit deja din era post-COVID 19 în era anarhiei globale.

Fiii și fiicele Iluminismului devin anarhiști

Fiii și fiicele Iluminismului ne numesc „iraționali”, în timp ce pe ei se numesc „raționali” și „iluminați”. E posibil ca adevărul sa fie chiar invers. Scriam mai sus despre colapsul mental în rândurile occidentalilor și că pășim, voit ori nu, în epoca anarhiei. Dădeam exemple specifice luate din presa americană și occidentală. Comportamentul irațional al anarhiștilor continuă, atât a celor care demolează civilizația, istoria, democrația și statul de drept în stradă cu cărămizi și frânghii, cât și al celor mai „cu clasă”, care le demolează din sălile parlamentelor, a consiliilor municipale, din birourile președinților de universități, ori din sălile de conferințe ale imenselor agenții de presă și ziare.

Practic, e imposibil să cunoști ori să citești despre toate acțiunile anarhiste care se petrec zilnic în Occident. Ele toate însă au aceeași temă în comun: persoanele de descendență europeană și Occidentul în general sunt rasiști, fie că recunosc ori nu, istoria lor e o istorie a exploatării rasiale, și tot ce a fost clădit în Occident în ultimii 2000 de ani a fost clădit prin exploatarea tuturor raselor, cu excepția celei europene.

Mai nou, anarhiștii au dărâmat cu frânghiile o statuie a lui Cristobal Colon (Cristofor Columb) in America, amplasată cu aproape 100 de ani în urmă de imigranții italieni. Încă nu au dărâmat statuile lui Abraham Lincoln, dar unele dintre ele au fost vandalizate. În Marea Britanie anarhiștii au făcut la fel cu statuia lui Cecil Rhodes. Au dărâmat-o.

În America, 19 personalități au fost destituite din funcție ori au demisionat din cauza unor afirmații „nepotrivite” la adresa evenimentelor zilei pe care le-au făcut, ori pentru că au refuzat să promoveze perspectivele oficiale ale organizațiilor din care fac parte privind subiectul. Printre victime se află un editor de la New York Times și actori de la Hollywood. Unor poeți li s-au retras din același motiv premiile acordate cu ani în urmă. Unele desene animate au fost interzise după ce au fost etichetate „rasiste” ori că normalizează violența poliției. Showurile „rasiste” și polițienești au fost scoase de pe ecrane.

William Jacobson, unul din cei mai influenți profesori de drept din SUA, a fost atacat într-o scrisoare deschisă de către colegii lui de universitate datorită pozițiilor lui conservatoare privind evenimentele zilei și rolul poliției în societate. Conform unei declarații făcute de el, „people live in fear on compus / oamenii trăiesc în frică în campusul universitar”.

Președintele Trump continuă să fie atacat si el pentru că refuză să schimbe numele mai multor baze militare americane, pe motiv că persoanele după care au fost numite au fost rasiste.

Panica și frica de noul val anarhist a intrat și în rândurile politicienilor și, din nefericire, a unor lideri religioși. Democrații din Congresul SUA au „îngenuncheat” în semn de solidaritate cu George Floyd, iar unele biserici și lideri confesionali din America emit „declarații” oficiale să dea de înțeles că nu sunt rasiști, iar grupurile lor confesionale nu sunt rasiste.

Extremisti radicalizati in universitati

Intervenția Alianței Familiilor din România (AFR) și Pro-Vita București la Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Cu săptămâni în urmă vă informam că pe rol la CEDO se află cazul a 8 cupluri de același sex din România care cer recunoașterea în România a unui drept la căsătorii unisex ori, alternativ, la uniuni civile.

Alianța Familiilor din România (AFR) și Pro-Vita București au înregistrat, împreună, un amicus curiae / o intervenție la CEDO, în care solicită respingerea acțiunilor petenților români. Intervenția a fost înregistrată pe 22 iunie.

În link găsiți textul Intervenției: www.asociatiaprovita.ro

Vă încurajez să-i apreciați pe cei care își investesc resursele (timp, expertiză, financiar) în promovarea valorilor noastre comune. O observație regretabilă este că majoritatea dintre noi încă rămân doar spectatorii derulării istoriei prin fața ochilor noștri, fără dorința de a face ceva pentru schimbarea lucrurilor în interesul nostru.

Alianța Familiilor din România 🔴 Cele 21 de zile care au infectat lumea cu coronavirus

De la o zi la alta aflăm tot mai multe detalii privind modul în care China comunistă a infectat globul cu virusul Wuhan. Asta s-a produs pe parcursul a 21 de zile de inacțiune și dezinformare din partea comuniștilor chinezi. Vă împărtășim ultimele date pe care le-am depistat privind subiectul și care au fost publicate într-un dosar din 12 mai de publicația germana Spiegel International. [Link: www.spiegel.de]

Decembrie 31, 2019

Nu se știe exact când s-a produs prima infectare. Cert e că ea s-a produs în Wuhan, China. A fost o scurgere a virusului din laboratoarele din Wuhan, ori o infectare subită a vânzătorilor din piețele umede / wet markets ale orașului unde se vindeau pești și produse marine? Autorii articolului nu spun pentru că nu știu. Casa Albă ne spune că virusul a scăpat dintr-un laborator, a infectat oamenii dintr-o piață din Wuhan, iar după aceea s-a extins în toată lumea.

Comuniștii Chinei ne spun tocmai invers, că virusul nu a fost produs în laborator, nu a apărut în piețele din Wuhan, ci că ar fi fost adus în China de un grup de atleți americani veniți pentru o competiție sportivă în toamna lui 2019. Ultima explicație e o fabricație crasă a comuniștilor chinezi pe care nu o crede nimeni. Cine spune „nu există Dumnezeu” nu poate spune adevărul.

Câțiva jurnaliști de la Spigel International au mers în China în aprilie și au luat interviuri pe unde au reușit, ori unde li s-a permis să ajungă. Au vorbit cu medici, oficialități, oameni suferinzi de virus, dar în Wuhan li s-au interzis interviuri cu medicii de la Institutul de Virologie. Acolo s-a încheiat călătoria lor în China, în fața porților faimosului laborator din Wuhan. Într-un sens, deci, informațiile din articol sunt incomplete.

Wuhan e o metropolă uriașă, mai mare ca New York, Londra sau Paris. În acea aglomerație umană, pe 20 decembrie 2019, Chen, un vânzător de produse marine din cea mai insalubră piață din Wuhan, nu se simțea bine. Avea 42 de ani. După 4 zile de febră și vomitări s-a dus la medic. I s-a făcut o perfuzie, fără ca medicii să suspecteze un nou virus la orizont. Situația lui Chen, însă, s-a înrăutățit și pe 26 decembrie a fost internat în spital.

În cele șase zile, însă, tot mai multe persoane care fuseseră la aceeași piață ori munceau acolo raportau aceleași simptome: febră, vomitări, tuse greu de stăpânit. Treptat, în acea săptămână, zeci, apoi sute de persoane s-au dus la medic, iar apoi au fost internați în spitale. În piață se vindeau tot felul de animale exotice și stranii: lilieci, hârciogi, șerpi, pangolini și chiar pui de lup. Pe 1 ianuarie, piața a fost închisă, dar, în aprilie, când jurnaliștii germani au vizitat piața, mirosul greu și nesănătos al pieții încă plutea în aer.

Pe 27 decembrie a fost depistata prima infecție COVID-19 în Franța.

Pe 31 decembrie, municipalitatea din Wuhan a spălat și dezinfectat piața unde se infectaseră zeci de persoane și care au transmis infecția la sute, iar apoi la mii de alte persoane. Tot pe 31 decembrie, medicul ca re l-a tratat pe Chen a ajuns la concluzia că el suferea de un virus până atunci necunoscut. În timp, acel virus a primit numele de COVID-19. Medicul și-a împărtășit impresiile cu alte laboratoare din China, iar apoi din Statele Unite. Pe 11 ianuarie, autoritățile chineze au închis laboratoarele din Shanghay, unde se examina coronavirusul și germenii depistați la cei infectați.

Dezinformatii

Alianța Familiilor din România 🔴 Devenim prizonierii statului providențial?

Devenim prizonierii statului providențial?

Incercam să discutam, din când în când, contururile care deja încep să se configureze privind epoca post-Covid-19. Că virusul COVID-19 deja a împărțit zilele noastre într-o eră pre-COVID-19 și una post COVID-19 nu se mai pune la îndoială. Întrebarea cea mai fierbinte, însă, este cum va arăta lumea post-COVID-19 din punct de vedere economic, politic, social, geopolitic etc. Astăzi discutam un subiect care neliniștește: relația din stat și cetățean, intrebind: vom deveni noi prizonierii statului providențial? Există precedent și tentație în acest sens. Istoria ne adeverește că în vremea faraonilor, pe vremea lui Iosif, milioane de egipteni s-au făcut robi lui faraon și statului pentru a-și salva viața. Pentru ei, faraon era încarnarea autorității providențiale.

Evenimentele acelea s-au petrecut cu aproape 3500 de ani în urmă, dar natura omului, tentațiile și proclivitățile ființei umane în vremuri de cataclisme și pandemii au rămas aceleași: pentru a ne proteja, suntem gata să acordăm statului un rol exagerat de important și dominant în societate.

Tentația aceasta e și mai mare și serioasă în zilele noastre deoarece statul secular deja ne-a ademenit și programat să fim dependenți de el pentru bunăstarea individuală. În anii 80 ai Secolului XIX, Cancelarul Germaniei, Bismark, a lansat primele politici socialiste din Europa pentru a preveni clasa muncitoare germană să fie infectată de virusul marxismului și comunismului. Imediat după aceea, britanicii au făcut la fel, iar apoi au urmat francezii, scandinavii și alte țări europene până când cetățeanul a devenit extrem de dependent de stat pentru bunăstarea personală. În timp, politologii și sociologii au numit statele socialiste democrate "nanny states" (de la cuvântul „nanny” care înseamnă bonă sau doică”) ori „welfare states / state asistențiale”. Noi le numim „state providențiale”. Și România a devenit un fel de „nanny state”, dar, din lipsă de bani, nu în aceeași măsură ca statele mai afluente occidentale.

În aceste zile de pandemie statul a dovedit că vrea și are capacitatea să se ocupe de noi. Peste tot se dau ajutoare de șomaj, milioane de muncitori sunt în șomaj tehnic, statul dă măști populației pe gratis, concediile sunt prelungite, salariile unor persoane cresc semnificativ, firmele (mici ori mari) sunt sprijinite cu sume mari de bani de către stat pentru a nu da faliment. Lista acestor ajutoare devine tot mai lungă de la zi la zi, sumele alocate cresc exponențial, și așa devenim tot mai dependenți de stat și de abilitatea lui de a ne ține protejați.

Devenim prizonierii statului providențial?

Pandemia, insa, constrânge statul providențial să intre în datorii. Cine, însă, va plăti aceste sume enorme, la cifrele de mii de miliarde de euro și dolari? Ce facem când trezoreria statului se va goli? Dacă împrumutăm bani, cine va plăti datoriile?

Articole din presa mondială sugerează ca va lua 10 ani de activitate economică susținută pentru a ne reveni din declinul economic cauzat de COVID-19 și pentru a plăti datoriile în care am intrat pentru a supraviețui pandemiei. Ne vor crește impozitele?

Tentația de a transforma statul secular în „stat providențial” e reală. Majoritatea dintre noi acceptăm această relație între noi și stat. Cu toate acestea, îngrijorarea unui număr în creștere de cetățeni este că în timp ce statul providențial își întărește autoritatea asupra noastră, în numele protecției și al siguranței, drepturile noastre civile suferă. Ne preocupă termoscanarele, vaccinările obligatorii, tracking-ul, invadarea vieții private și restricțiile de toate felurile.

Un exemplu nefericit în acest sens este starea de alertă din România. Am fost obligați / constrânși să purtăm măști în spațiul public; nu ni s-a permis să circulăm între localități decât cu acordul autorităților și în urma declarațiilor pe propria răspundere; nu am putet ieși în spațiul public în grupuri mai mari de trei persoane; nu am putut avea întruniri; inca nu ni se permite sa ne intilnim in incinta bisericilor pentru inchinare; etc.

În plus, alegerile democratice au suferit. Suntem atenționați că nu ne vom exercita dreptul de a fi aleși și de a alege atât timp cât pandemia bântuie. Cine, însă, e arbitrul imparțial care va decide când se va istovi pandemia?

O întrebare legitimă e de unde și cine acorda statului autoritatea să impună aceste restricții pe noi? Avem motive să fim îngrijorați că aceste măsuri nu vor fi tranzitorii, ci, cel puțin într-o oarecare măsură, ele vor deveni restricții permanente? Avem motive să fim îngrijorați că statul providențial se va transforma în stat autoritar?

Aceste gânduri sunt legitime și îngrijorează pe milioane de cetățeni ai României. Iar ceea ce îi îngrijorează pe cei din România îi îngrijorează și pe cei din afara României. Iar, dacă în România reacția românilor a fost mai timidă, în alte țări occidentale reacția cetățenilor a fost mai agresivă la adresa statului.

Să privim la Statele Unite pentru un moment. Ce observăm acolo ni se pare ireal. Americani înarmați până în dinți ies în spațiul public, ocupă legislaturile unor state (Michigan, de exemplu), își deschid firmele pentru a nu da faliment chiar dacă contravin regulilor impuse de autorități, ies la plajă, demonstrează în spațiul public și în unison atenționează autoritățile că și în vreme de pandemie ei sunt șefi la ei în țară, nu poliția, nici autoritățile și nici politicienii. Aici remarcam și includem și acțiunea curajoasă a bisericilor neoprotestante române din Chicago pentru a deschide bisericile.

O situație similară se întâlnește și în Germania, unde oameni de bună credință ies în stradă exprimându-și teama că autoritățile folosesc pandemia pentru a impune restricții și un sistem autoritar. Presa și „progresiștii” (a se citi "secularistii fanatici") îi atacă pe cei care gândesc ca noi și pe cei care ies în stradă în America ori Germania. Sunt numiți extremiști, aplicându-le eticheta favorită de „populiști”.

Ascensiunea statului providențial