Era destul de frig afară. Un profesor mai milos ne-a lăsat să mergem să ne luăm pe noi ceva mai ca lumea. Până am revenit cei câțiva, în fața căminului începuseră deja indicațiile prețioase. Urma să vină un camion cu pancarte, steaguri, lozinci și alte materiale pentru demonstrația de 1 Mai. Fiecare vom primi ceva și ne vom întâlni lângă Parcul Rozelor, pe stadă lângă cinematograf. Acolo vom aștepta până ne vine rândul să intrăm în coloana manifestanților.
Mie și unui sstudent de la chimie ne-a căzut la sorț un portret mare al tovarășului. Trebuia să-l cărăm chiar în prima linie, ținându-l unul de-o parte, altul de alta. Ne uitam cu compătimire unul la altul, în glumele colegilor mai norocoși care nimeriseră pancarte mai mici. Cele mai râvnite erau steagurile. Te puteai înfășura cu ele, mai ales că începuse să bată un vând destul de rece dinspre Bega.
Când am ajus la podul de pe Bega, mă dureau deja mâinile de povoara tovarășului. Trebuia să facem ceva. Pe lângă beleaua acestei demonstrații ce căzuse pe noi „bobocii” care n-am plecat acasă pentru cele două zile libere, mai aveam de cărat și tabloul cu „cel mai iubit dintre pământeni.” Am luat-o pe lângă Bega și aproape de instalațiile de la Hidrotehnică am ascuns tabloul într-un tufiș de lângă un perete de beton. Voiam să ne întoarcem la cămin, dar veneau deja de acolo câțiva băieți care au încercat dar n-au reușit de milițieni.
Era deja ora șase când ne-am adunat la locul stabilit de așteptare. Colegilor care făcuseră glume pe „bafta” noastră le-am spus că „tovarășul s-a răzgândit și nu mai participă la demonstrația de 1 Mai”. Băieții erau nervoși și vineți de frig, mai ales cei care nu aveau steaguri și nu se îmbrăcaseră cum trebuie. Pancartele, lozincile dispăreau una câte una. Curând nu mai erau decât steagurile care țineau de cald purtătorilor lor. Galanți, unii din băieți le ofereau steagurilor lor colegelor care purtau minijupele la modă.
Timpul trecea greu, așa că ne-am așezat pe trotuare, pe lângă gardul parcului sau al cinematografului. Mereu soseau grupuri, grupuri de studenți de la celelate facultăți. Cum veneau, învățau imediat lecția dispariției materilalului propagandistic.
Când am primit semnalul de plecare pentru grupul nostru, era aproape nouă. Trei ore de frig și absurd produseseră o stare de nervozitate pe care cei mai mulți și-o manifestau prin înjurături și blesteme la adresa regimului, sărbătorii și celor care ne-au hăituit și ne-au scos cu arcanul la manifestație. Din cauza vociferărilor și înjurăturilor nu se mai auzeau întrebările vătafilor cu privire la materialele pentru manifestație. Pentru că se încălzise deja, au dispărut și steagurile care poavazau acum gardul Parcului Rozelor.
Când am ajuns prin fața tribunei, venind dinspre Facultatea de Construcții spre Electrotehnică, eram o gloată de amărâți, nervoși, vineți de fig unii, cu mâinile adânc înfipte în buzunare. Aveam privirile în pământ, jenați și umiliți, obosiți, supărați pe mascarada la care eram forțați să participăm. La megafoanele instalate pe stâlpi se cântau marșuri și cântece patriotice, pe fondalul cărora un crainic anunța: „Acum prin fața tribunii oficiale formată din organele de conducere și partid ale municipilului Timișoara, trece un grup de studenți entuziaști, scandând lozinci, fluturând steaguri și pancarte, mulțumind partidului pentru libertatea de a studia în cele mai bune condiții, pentru a deveni inginerii, profesorii și specialiștii de mâine care vor duce țara noastră spre glorioasele culmi ale comunismului…”
Anii următori am plecat acasă, sau undeva afară din oraș, ca să nu mai trăiesc o astfel de marcaradă umilitoare.
***
Bate un vânt rece peste țară ce-mi aduce șoaptele unui absurd de care am fugit, frigul unei lumi ce se pregătește să apară prin fraude și lozinci, prin momeli puse în fața idioților utili în pregătirea acestui întuneric al conștiințelor.
Deocamdată ne-au forțat să purtăm mască. Steagurile vin pe urmă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.