– Salvează-ne! Salvează-ne!, striga mulțimea care-L întâmpina.
De pe măgărușul pe care călărea, era puțin deasupra mulțimii, suficient să le vadă fețele și să le citească sufletele. Aveau dreptate. Erau infectați cu toții de un virus periculos. Aveau nevoie urgentă de vindecare. Veniseră la cine trebuie. Avea vaccinul și voia să-i salveze, dar știa la fel de bine că-L vor refuza. De aceea, în mijlocul mulțimii entuziaste, Isus plângea.
Suntem în plină pandemie. Intră și-n cetatea noastră aflată-n carantină. Avem aceleași simptome ale unei infecții galopante. La fel ca evreii din Ierusalim suntem mai interesați de spectacular decât de spiritual. De accea, izolați în casele noastre, suferim că nu putem fi la locurile noastre, actori pe scena spectacolelor religioase. Credem cu naivitate într-o spirtualitate publică, de aceea noțiuni ca, rugăciune, post, milostenie (care se cer făcute în secret) nu ne sunt populare. Este greu să nu faci paradă din rugăciune, spectacol din post și să nu pui pe Fcebook pozele când faci milostenie. Nu ne plac, apoi, celelalte noțiuni ce țin de spiritualitate, cum ar fi studierea Scripturilor, meditația etc. Ce să mai spunem de biserica din casă?
Ca evreii de altădată iubim mai mult evenimentele decât procesele. Am vrea să participăm la ceva extraordinar după care să devenim super-spirituali. Visăm ca stejarul nostru duhovnicesc să crească peste noapte, ca ciupercile după ploaie. Planeta se grăbește și nu avem prea mult timp să așteptăm procesele lente de creștere.
Suferim apoi de alt simptom devenit tot mai evident. Preferăm religia decât o relație cu Dumnezeu. Cu cât religia este mai fastuoasă, cu clădiri tot mai impozante, cu slujbe și ceremonii care îmbină armonios auzitul cu văzutul, cu regie cât mai istorică sau cât mai contemporană, așa după gust, ni se pare că am dat peste calea către cer. În loc de rugăciuni, aprindem o lumânare. Pentru iertarea păcatelor ne spovedim unor păcătoși ca noi. În loc de a privi fața Domnului ne mulțumim cu sărutul unei icoane. Nu-L căutăm pe Domnul în răcoarea dimineții ci în fumul înecăcios de tămâie și-n oasele unor sfinți. Nu ne infioară lacrima rugăciunii din odăița ascunsă, ci numai emoțiile stârnite de artiștii creștini de azi.
Încet-încet, am devenit preocupați de exeriorul nostru și nu e cele interioare. Au început să conteze mai mult semnele exterioare ale sfințeniei noastre decât un duh blând și smerit. Pentru că în lumea de azi contează doar cele ce se văd, nu purtăm de grijă celor ce nu se văd. Punem haine modeste peste suflete mândre de smerenia lor, sau ne îmbrăcăm la ultimul răcnet al modei voind să spunem că avem suflete curate și neprihănite. În ultimă instanță, fiecare din cele două extreme pun accentul pe cele ce se văd.
Ca mulțimea gălăgioasă din Ierusalim oferim lui Dumnezeu daruri care să nu ne coste sau pe care le putem recupera. Ne închinăm cu ramuri de finici pe care le rupem din copacii sălbatici sau din ai altora. Așternem mantalele înaintea măgărușului Lui pentru că le putem recupera după ce a trecut. Cu alte cuvinte, căutăm o închinare care să nu ne coste prea mult și care să nu știrbească cumva din totalul bunurilor noastre.
E plină pandemie. Suntem cu toții virusați. Avem mare nevoie de slavare. Osana! Osana! Salvează-ne Fiul lui David! Spunem ceea ce trebuie și Cui trebuie. Necazul este că nu ne place nici nouă vaccinul Lui. De aceea Isus plânge și azi.
Petru Lascău
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.