Gabriel Purcăruș 🔴 Reacții la anunțarea candidaturii lui Mihai Neamțu sau despre modul în care noi românii reușim să ne tragem singuri preșul de sub picioare, prin încurajarea zgomotoasă a neimplicării...

Am urmărit zilele astea diferitele reacții la anunțarea candidaturii lui Mihail Neamtu, indiferent că a fost vorba de a candida din partea PMP sau AD.

Cei ce au comentat se împart în două mari categorii. Cei ce-l cunosc (adică i-au urmărit activitatea) și cei ce nu-l cunosc (adica chiar habar nu au cine este).

Dintre cei ce-l cunosc, o parte îl aprobă (din motive politice sau religioase), o parte îl respinge (tot din motive ideologice), iar o parte încă nu se pronunță. Pană aici mi se pare normal.

Dar ceea ce mă ingrjoreaza cel mai mult este a doua categorie: Oameni care își mărturisesc din start totala ignoranță ("Cine mai e și ăsta?"), și imediat încep cu insultele și invectivele (asta e creștin? e un excroc, e un hoț, vrea și asta la ciolan etc).

Cu alte cuvinte, butonul românului pare a fi stabilit din fabricație pe poziția "ura" și "neîncredere" față de orice om politic nou, chiar înainte de a-l cunoaște.

Ne urâm liderii actuali și prin extensie, îi urâm preventiv și pe cei viitori. Sigur, e valabil pentru orice om care decide să se implice, nu doar pentru Mihai.

Dintre cei ce îl cunosc, sunt mulți care se plâng că nu e perfect. Nu are studiile necesare pentru a fi președinte. Nu are statura. Nu are privire de om politic. Nu are....Nu are....Nu are...

Așa e. Il cunosc personal si pot da marturie ca nu e perfect. Nu are facultatea de președinți, pe care o au desigur Barna sau Dancila sau Iohannis. E un om cu limite. Are ochelari pentru vedere de aproape. Nu știe decât cinci limbi străine. Nu are 1.90 sau 2.00 m. Nu e blond. Nu are mustață sau barbă. Ii place sa manance peste. Nu are decat un copil. Nu face compromisuri morale. Nu trădează prietenii. Spune clar ce gândeste, chiar dacă asta deranjează.

În consecință, nu merită votul nostru. Votul nostru îl merită desigur cei care și-au demonstrat deja capacitatea de a ne sărăci, de a ne prosti in fata sau de a ne ignora.

Pentru că ne-am obișnuit cu ei și nu vrem altceva. Preferăm să avem pe cine să înjurăm și să dăm vina în loc de a risca să ieșim din zona de confort și să încercăm să schimbăm ceva cu viața noastră. Preferam minciunile frumoase adevarului crud.

Nu încă nici o idee dacă Mihai va accepta sau nu să fie candidat. A fi astăzi om politic activ este un sacrificiu și nu multi și-l pot asuma. Este posibil să prefere liniștea bibliotecii sau a familiei (da, are familie!) mocirlei care a ajuns politică românească. Să intri în politică înseamnă să ieși din cutia comoda a criticii de pe margine (toți putem să ne dăm cu părerea, nu?) și să intri în bătaia puștii, cu șanse foarte mici de a schimba ceva. Dacă o va face însă, înseamnă că are curajul specific nebunilor care o pot face.

PS. Acest text nu este despre șansele lui Mihai la victorie, ci despre modul în care noi românii reușim să ne tragem singuri preșul de sub picioare, prin încurajarea zgomotoasă a neimplicării.