Iosif Țon 🔴 Conceptul de „dreptate” în Noul Testament

Este unul dintre cele mai importante concepte, dar înţelegerea lui este foarte mult îngreuiată datorită traducerii. Vom încerca să clarificăm lucrurile în acest articol.

În Romani 3:21, în traducerea Cornilescu citim: 

                      „Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu…”                 

Lângă cuvântul „neprihănire” este scrisă cifra 1, ceea ce ne trimite la subsol şi acolo, lângă cifra 1 scrie: „Greceşte: dreptate”.

Prin urmare, traducătorul Cornilescu ne spune că acolo unde el scrie „neprihănire”, cuvânt de origine slavonă, care înseamnă „fără pată”, noi trebuie să punem cuvântul „dreptate”. Dar fiţi foarte atenţi: aceasta nu se aplică numai aici, ci peste tot în traducerea Cornilescu unde el scrie „neprihănire”, noi trebuie să citim „dreptate”.

Iată textul de bază:

„Pe El (pe Isus Cristos) Dumnezeu L-a rânduit (destinat) mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate dreptatea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu; pentru ca în vremea de acum să-Şi arate dreptatea Lui, în aşa fel încât să fie drept şi totuşi să socotească drept pe cel ce crede în Isus” (Romani 3:25-26).

Dumnezeu avea o problemă juridică. Omenirea, prin neascultare de Dumnezeu devenise „vinovată”. Dacă Dumnezeu ar fi declarat-o „nevinovată” ar fi devenit El Însuşi „vinovat”. Întrebarea era: Cum putea Dumnezeu să declare omenirea „nevinovată” şi totuşi El să rămână „nevinovat”? Aici am folosit terminologia din justiţia noastră europeană.

În justiţia ebraică, în loc de „vinovat” şi „nevinovat” se foloseau cuvintele „drept” şi „nedrept”.

Un alt cuvânt juridic este „ispăşire”. Când un om este condamnat, să zicem, la un an de închisoare şi face un an de închisoare, spunem că „şi-a ispăşit pedeapsa”.

În Vechiul Testament, Dumnezeu a instituit „jertfa de ispăşire”, adică, un om vinovat putea să aducă un animal, să-l pună pe altar, preotul să aibă funcţia de a transfera păcatele de pe acel om pe animal, să-l înjunghie şi să-l ardă în foc. În felul acesta, animalul făcea „ispăşire” pentru om (era considerat că animalul a ispăşit pedeapsa omului).

Subliniez că Dumnezeu a fost Cel care a făcut acest aranjament şi l-a făcut ca o ilustraţie a ceea ce avea să facă prin Însuşi Fiul Său, care era „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). Mai mult, Dumnezeu nu pedepsea în locul nostru pe Fiul Său, ci „Dumnezeu Însuşi era în Cristos împăcând lumea cu Sine” (2 Cor.5:19). Dumnezeu însuşi, care a decretat că „plata păcatului este moartea”, a decretat că rezolvă în Sine Însuşi problema ispăşirii păcatelor omenirii, astfel încât să ne poată declara „drepţi” (nevinovaţi) şi totuşi El însuşi să rămână drept (nevinovat)!

La aceasta se referă Pavel şi când le scrie filipenilor: „Şi să fiu găsit în El (în Cristos) nu având o dreptate a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Cristos, dreptatea pe care o dă Dumnezeu prin credinţă” (Filipeni 3:9).

Dreptatea aceasta se referă la tot trecutul meu petrecut fără Dumnezeu. Acest trecut a fost ispăşit de Dumnezeu Însuşi. La crucea de pe Calvar, Dumnezeu mi-a procurat dreptatea Lui. Actul acesta L-a făcut „prin harul Lui” („haris” este un cuvânt grecesc care înseamnă „bunătate”. Am fost salvat de trecutul meu prin bunătatea lui Dumnezeu.

Aşa dar, dreptatea lui Dumnezeu mi-a fost acordată prin har. Dar ce se întâmplă de acum înainte? Dumnezeu „m-a declarat” drept cu intenţia mărturisită că mă vrea să fiu ca El, adică să fiu şi eu drept!!!

De aceea, Domnul Isus, în predica de pe munte, mă avertizează: „Dacă dreptatea voastră nu va întrece dreptatea cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.” (Matei 5:20)

Cărturarii şi fariseii aveau o dreptate de suprafaţă, dar pe dedesupt aveau tot felul de formule cu care  îşi scuzau nedreptatea.

Toată predica de pe munte este o expunere sistematică a dreptăţii pe care o aşteaptă Dumnezeu de la noi. Domnul Isus începe această expunere în cele nouă „fericiri” şi ne spune „Fericit este cel care este flămând şi însetat (adică pasionat în cel mai înalt grad) după dreptate, căci ei vor fi săturaţi”, adică vor căpăta de la El puterea să devină drepţi şi astfel să fie „satisfăcuţi”, sau „împliniţi”.

Şi tot în predica de pe munte Domnul Isus ne spune: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui”(Matei 6:33). Aici „dreptatea Lui”, a lui Dumnezeu, nu este dreptatea pe care ne-a câştigat-o la Calvar, ci dreptatea Lui aşa cum o defineşte Domnul Isus, dreptatea pe care Dumnezeu o vrea devenită o realitate în viaţa noastră prezentă. El vine în noi ca Împărat (Împărăţia lui Dumnezeu în noi aici şi acum) tocmai ca să instaleze în noi dreptatea „precum în cer aşa şi pe pământ”.

Dumnezeu ne-a procurat dreptatea Lui la Calvar pentru ca dreptatea Lui să devină modul nostru de vieţuire.

Aceasta noi trebuie să o căutăm! Înainte de a căuta ce să mâncăm şi ce să bem şi cu ce să ne îmbrăcăm, adică înainte chiar de a căuta cele mai de bază necesităţi umane, să căutăm „Împărăţia” Lui (să ne asigurăm că El locuieşte realmente în noi, asigurându-ne că se face voia Lui în noi) şi să căutăm ca dreptatea definită de Domnul Isus pentru noi să fie o realitate de bază în caracterul nostru şi în comportamentul nostru.

Când vom face lucrurile acestea vom descoperi fericirea!(Matei 5:6).

Să introducem aici un alt text-cheie (dar neglijat de mulţi evanghelici): „Deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiţi drepţi prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu. Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui” (Romani 5: 9:-10).

Vă rog să observaţi că de două ori apostolul Pavel pune mântuirea la viitor!

La Calvar a fost rezolvat trecutul nostru: ne-au fost spălate păcatele prin sângele Domnului Isus şi am fost declaraţi drepţi prin moartea Lui.

Dar pe Dumnezeu nu-L interesează numai atât! Pe El Îl interesează ca de acum înainte să ne schimbe felul de a gândi, să ne schimbe caracterul,  să ne facă după chipul Fiului Său şi să trăim această viaţă transformată în societatea în care trăim, adică să fim lumina lumii şi sarea pământului. Şi toate acestea sunt cuprinse în cuvântul „mântuire”. Şi această mântuire se face „prin El (Cristos)” şi „prin viaţa Lui”.

Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu Se limitează la a ne declara drepţi, El vrea ca dreptatea Lui să devină dreptatea noastră!

Toate acestea sunt explicate de Pavel în continuare în capitolele 6-8. În esenţă, dreptatea noastră înseamnă biruinţa noastră în lupta cu păcatul şi în această luptă biruim prin unirea cu Cristos (cap.6 şi 7) şi prin Duhul Sfânt (cap.8),  care devine Duhul minţii noastre iar mintea noastră devine mintea Duhului Sfânt. Din trăirea în unire cu Cristos şi din trăirea sub călăuzirea Duhului Sfânt rezultă trăirea noastră  în dreptatea lui Dumnezeu. Lucrul acesta este atât de esenţial, de sine qua non (fără de care nu), încât Pavel îl pune sub formă de definiţie: „Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt copii ai lui Dumnezeu”, sau, schimbând ordinea cuvintelor, „Copii ai lui Dumnezeu sunt (doar) aceia care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu” (Romani 8:14).

Iosif Țon