Scriptura afirmă fără echivoc: homosexualitatea este un păcat. Asta nu înseamnă că cine păcătuiește este pierdut. Dimpotrivă. Biserica detestă păcatul, dar îi iubește pe păcătoşi și îl salvează, prin îndreptarea lui.
Ce se întâmplă însă când păcatul este socotit virtute? Exact ce vedem pe străzi, la paradele Gay Pride: lauda publică a păcatului.
De fapt, parada respectivă face parte dintr-o strategie mai amplă: implementarea „societății deschise” în societățile democratice. Motivația e foarte simplă: globalizarea economiei duce la globalizarea piețelor, care nu poate funcționa fără globalizarea societății și a politicilor publice.
Cum însă nu se pot uniformiza toți membrii unei societăți (cum își propun toate dictaturile sau societățile „închise”), democrații liberali s-au gândit la o strategie inversă: permitem fiecăruia să fie ce vrea el, deoarece libertatea poate sluji mai mult economiei decât constrângerea. Omul care e lăsat liber să consume e un client mai bun decât cel ce postește și se înfrânează.
În acest fel, apare o nouă „evanghelie” a lumii: „evanghelia Open Society”, care, de ceva vreme, se străduie să înlocuiască Evanghelia lui Hristos. Esența acestei noi „propovăduiri” este simplă: imperfecțiunea umană este noul motor economic al lumii, de aceea trebuie încurajată și chiar susținută.
Așa apare nevoia de o nouă morală, de noi „moravuri publice”. Ținta se atinge prin împingerea drepturilor și libertăților individuale în capcana libertinismului. Căci „dreptul la păcat” este doar o capcană, nu o virtute.
Pentru aceasta, încă din secolul trecut au apărut tot felul de mișcări de „eliberare” (ideologică, politică, economică, sexuală etc.) a omului de sub regulile „constrângătoare” ale sfințeniei. Primul obstacol moral de care s-au lovit aceste mișcări de eliberare a fost Biserica.
Era firesc, deoarece relativizarea morală a intrat imediat în contradicție cu morala de tip creștin, fundamentul societății până la acel moment. Astfel, a început un război ideologic cu Biserica, mai întâi în democrațiile vestice, iar după căderea blocului comunist, și în estul Europei.
În cadrul mișcării de „eliberare” sexuală, o direcție aparte o constituie ridicarea homosexualității la rang de „normalitate”. Pentru a reuși, s-a recurs la cea mai veche strategie spirituală manipulatorie: inserarea ideii că păcatul nu e o pagubă spirituală, ci o virtute, un câștig, sau, cel puțin, un dat natural. Astfel, nu mai e cazul să te smerești pentru păcat, căci el nu mai există, ci chiar să fii mândru că ești…păcătos.
Consecința imediată a acestei atitudini este rescrierea moralei. Din moment ce consideri că ai cu ce te „mândri”, nu-ți mai pui problema „căderii” sau a imperfecțiunii. Astfel căzut în capcană, sufletul îl va pierde pe Dumnezeu, iar finalitatea va fi cruntă, după spusa psalmistului David: «Zis-a cel nebun întru inima sa: „Nu este Dumnezeu!”»(Ps. 52, 1)
Pentru a anihila ideea că homosexualitatea ar fi păcat, s-au introdus și două idei, mai recente:
- Dumnezeu îi iubește pe homosexuali, ba, mai mult, că Dumnezeu i-a făcut așa. Vrea să inducă ideea că homosexualii n-au nici o vină că-s așa, întrucât alegerea nu le aparține. Greu de înțeles de ce te-ai mai mândri în asemenea situație, dar și mai greu de înțeles situațiile de „transformare” din heterosexual în homosexual și invers. De care adepții LGBT nu scot un cuvânt.
- Homosexualii se iubesc cu adevărat. Vrea să inducă ideea că cine se opune este un insensibil, un homofob, un încuiat, un bigot. Argumentul poate fi crezut de cei lipsiți de cunoaștere duhovnicească. „Iubirea” LGBT nu este prima și nici singura formă de iubire răstălmăcită. Pe planetă există și iubirea de plăceri, iubirea de bani, iubirea de putere, iubirea egolatră de sine și multe alte iubiri-capcană. Nici măcar „erosul” nu este văzut în creștinism ca o virtute de sine, câtă vreme el trebuie transformat în „agape”, chiar în Taina Cununiei.
Însă răstălmăcirile teologice n-au ca scop decât dorința pro-LGBT-iștilor de a izola Biserica, ca formator de opinie al spațiului public. Inducând ideea că Dumnezeu îngăduie homosexualitatea, pare că Dumnezeu nu mai este cel propovăduit de Biserică, că Biserica a „manipulat” cumva Adevărul despre Dumnezeu (oare câte acuze de manipulare nu s-au pus pe seama Bisericii?) și că Biserica îi prigonește pe nedrept.
Etichetarea Bisericii ca „dușman” al homosexualilor e o strategie veche de manipulare. Dar ea ascunde un secret nou: încercarea de a transforma toleranța creștinului în acceptare. Ca exemple, ni se dau denominațiunile creștine din Occident, care, fiind prea prinse în mrejele cezaro-papismului, au acceptat compromisul.
Astfel, prin Gay Pride, se urmărește obținerea sprijinului opiniei publice pentru o eventuală legalizare a relațiilor LGBT. Prin forța „străzii”, prin demonizarea celor trei milioane de susținători ai Referendumului pentru familia firească, așa cum a întemeiat-o Dumnezeu („bărbat și femeie i-a făcut Dumnezeu”, va spune Iisus, spre disperarea tuturor celor ce trâmbițează că Iisus nu s-a opus homosexualității), dar și prin susținerea Ambasadelor (nu mai puțin de 32 anul acesta) se vrea ca Adevărul să fie reformulat, iar Biserica să tacă.
Din păcate, strategii din spatele mișcării se amăgesc singuri, precum Iuda în tranzacțiile lui.
Deși numărul voturilor contează în democrație, Adevărul nu este stabilit de numărul acestora.
Iar încurajarea globalizantă a libertinismului nu va aduce decât autodistrugerea spirituală a umanității.
Articol semnat de pr. Eugen Tănăsescu, Consilier Mass Media – Arhiepiscopia Tomisului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.