În perioada 28 noiembrie – 2 decembrie a.c., un grup de 9 frați – șapte români și doi ucraineni – am vizitat câteva localităţi din regiunea Doneţk din Ucraina. Îi mulțumim lui Dumnezeu că ne-a binecuvântat în această călătorie. Îi mulțumim Domnului, de asemenea, pentru Toader şi Petru, doi frați ucraineni, voluntari a organizației Salvați Ucraina, care ne-au facilitat accesul în zona limitrofă conflictului armat.
După doi ani de la începutul conflictului, pe linia de front din Estul Ucrainei încă se trage. Localnicii vorbesc deja de o rutină: după mai multe rafale de focuri de armă, urmează explozii datorate unor proiectile de calibru. Filtrele militare sunt la tot pasul. Am văzut cărându‑se spre linia frontului tancuri, tunuri şi armament.
Cu toate acestea, Evanghelia este vestită atât de o parte a frontului, cât şi de cealaltă. Fraţii ucraineni din zonă au format echipe de misionari care, pe lângă predicarea Cuvântului,oferă şi ajutorul umanitar atât de necesar: pun geamuri, repară acoperişuri (acolo unde au mai rămas case în picioare) şi distribuie alimente, haine, lemne de foc şi medicamente.
În călătoria noastră am întâlnit păstori care nu şi-au părăsit turma, dar am auzit şi de păstori care, atunci când a început războiul, au fugit, lăsându-şi adunarea în momentele cele mai grele. Iura şi Ludmila (pseudonime) sunt o familie tânără care, până nu demult, lucra la o bancă din Doneţk. Însă, când au auzit că un păstor a părăsit biserica şi a fugit în Rusia, Domnul le-a pus pe inimă să-şi lase slujba şi să se mute în zona pro-rusă ca să păstorească biserica de acolo. Deşi nu au libertatea să propovăduiască Evanghelia în mod public, ei lucrează printre copii şi ajută în mod practic populaţia rămasă în zonă.
Fraţii din regiunea frontului ne-au mărturisit că lucrătorii din zonă au fost luaţi prin surprindere de evenimente, mulţi dintre ei fiind nepregătiţi să fructifice ocazia pentru o lucrare spirituală de proporţii. Nimeni nu i-a trimis, nimeni nu-i susţinea financiar, ei înşişi se temeau pentru viaţa lor. Cu toate acestea, harul lui Dumnezeu a fost revărsat din belşug şi peste 30 de noi adunări locale au fost deschise în această regiune.
Astăzi, aici funcţionează chiar şi o şcoală de misiune care instruieşte lucrătorii din zonă.
Împreună cu fraţii locali, am vizitat Dachne, Kurakhove, Mar’inka şi Krasnohorivka. Distrugerea este mare. Au fost distruse multe case şi blocuri întregi. Saci cu nisip pot fi văzuţi în ferestrele şcolilor şi ale altor clădiri. Fâşia frontului este foarte aproape de aceste localităţi şi am trecut chiar pe lângă zonele minate. În zona unde se trage au mai rămas doar bătrânii, invalizii şi militarii.
În aceste localităţi s-au distribuit pachete cu alimente, lemne de foc şi 20 de sobe metalice. De asemenea, misionarii din zonă au primit încălţăminte de iarnă.
În localitatea Dachne, am dus o sobă metalică unei mame cu patru copii. Casa în care se refugiase era dărăpănată, iar condiţiile nu erau adecvate pentru a petrece iarna acolo. Prin bucătărie nu părea că este ceva de mâncare. Am întrebat-o dacă are ce să le dea copiilor să mănânce și ne-a răspuns că nu au nimic. Aşa că ne-am dus la un magazin şi am cumpărat o sacoşă de alimente. În această situaţie sunt foarte multe familii de refugiaţi.
În localitatea Kurakhove şi-au găsit adăpost peste 20.000 de refugiaţi. Pe 1 decembrie, chiar de ziua României, am organizat o cină pentru 100 de refugiaţi din această localitate. Cu toţii am simţit prezenţa Domnului şi ne-am bucurat de Cuvântul vestit. Când au venit, pe feţele lor se citea confuzie, tristeţe şi deznădejde. La plecare, ne sărutau şi ne mulţumeau. Însă bucuria cea mai mare a fost când, la apelul final, mulţi dintre ei şi-au predat viaţa Domnului. Binecuvântat să fie Dumnezeu!
La acest eveniment am ascultat povestea tristă a mai multor refugiaţi. Un domn îmbrăcat decent mi-a spus: Am lucrat la un orfelinat timp de 35 de ani. A venit războiul şi a trebuit să mă mut aici. Acum, la 67 de ani, mă gândesc că am să mor într-o casă străină.
Ne-am rugat împreună cu refugiaţii şi i-am încredinţat în braţul Domnului.
Cuvântul lui Dumnezeu este cel mai preţios dar chiar şi în situaţia de criză din Ucraina. Dumnezeu este singurul care le poate aduce mângâiere şi nădejde. Să ne rugăm aşadar ca Vestea Bună să-şi facă desăvârşit lucrarea în inimile celor ce au auzit-o şi au primit-o. Să ne rugăm ca refugiaţii să-şi pună încrederea în Dumnezeu pentru ziua de mâine, dar şi pentru destinul lor veşnic.
Mulţumim pentru generozitate Bisericii Creştine după Evanghelie Agape din Pordenone, Italia, bisericilor din judeţul Suceava şi fraţilor din ţară care au contribuit financiar şi în rugăciune la acest proiect.
Valentin Hrihorciuc
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.