În utimile două săptămâni cred că am vorbit cu
el de mai multe ori la telefon. Priveam la ceas și constatam că la el, la
București, era ora 3 noaptea. Îl rugam să se ducă la culcare. Nu putea să
doarmă de pasionat ce era pentru ceea ce lucra. Mai ales cazul familiei
Bodnariu devenise parte din inima sa, suferea împreună cu ei. Când i-am sugerat
să plece în Norvegia să le ia un interviu mi-a spus că este gata oricând.
Duminică dimineața mi-a trimis un mesaj din drumul spre familia Bodnariu: ”Te
rog să te rogi și tu să ajung cu bine. Acum
plec spre casa din vestul Norvegiei (Bergen). Sunt foarte obosit. Mulțumesc!
Cristi”.
După
revenirea lui din Norvegia am discutat foarte mult la telefon. Mi-a povestit cu
amănunte întâlnirea lui cu Marius și Ruth. Experiența sa de reporter l-a ajutat
să-și creeze o imagine de ansamblu asupra problemei acestei iubite și greu
încercate familii. Mi-a povestit de fiecare din ei, de familia lor lărgită, de
biserica din care fac parte, de localitatea în care trăiesc, de școala la care
mergeau fetele familiei Bodnariu. Era deosebit de încântat de materialele
înregistrate și de datele culese. Se aștepta să producă materiale deosebite
care să fie difuzate pe canalele de televiziune.
Aseară am primit cartea poștală video pe care a
realizat-o cu familia Bodnariu. N-am postat video clipul numai după ce am văzut
că l-a postat el întâi pe Facebook. Iar azi… cumplita veste. Greu de crezut și
mai ales de acceptat.
Îmi va lipsi vocea aceea blândă și prietenoasă,
care nu putea lăsa să treacă două sau trei fraze fără să adauge; ”dragule!”. Te
asigura de dragostea și prețuirea lui și te făcea să te simți nu numai bine,
dar și prețios și important. Era gata să dăruiască din tot ce avea el, comorile
adunate de el din anii mulți de experiență în televiziune, din meandrele
politicii românești, din viața spirituală a țării, din noutățile editoriale,
din cărțile pe cere le citea. Ne-am întâlnit doar de câteva ori în viață, dar
suficient să ne lege pentru totdeauna una dintre cele mai frumoase prietenii.
De ce pleacă oare așa de timpuriu și
așa de repede oamenii buni? Fără ei suntem tot mai singuri în univers. Fără ei
ne rămân tot mai puține motive să zăbovim și noi pe aici.
La
revedere, dragule Cristi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.