Nu e atunci când te simți înconjurat de prieteni pe care se poate să îi vezi din când în când, temporar și guști câteva momente de glorie, de atenție din partea lor.
Poate te uiți la alții și te compari cu ei, dorind în sinea ta viața lor.
E o deșertăciune.
Asta e posibil doar trăind cu Dumnezeu în inimă, în suflet.
Când ești singur și nu e nimeni să îți ofere atenție, când nu merge totul bine și când se luptă frământările în interiorul tău, dacă inima se gândește la Dumnezeu și găsește liniște în El, atunci cu adevărat ești fericit. Cu adevărat sufletul tău este o valoare.
Suntem oameni și ne dorim să fim între oameni, să ne simțim apreciați sau să nu ne simțim singuri, dar uneori prețul pentru asta este să accepți să te faci plăcut lor, jucând după regulile lor, acceptând ipocrizia sau compromisul, acceptând să îți otrăvești sufletul și să îl lași să devină muritor... adică fără Dumnezeu, fără Viață.
În astfel de momente nu te mai gândești la Dumnezeu, pentru că ai pe cineva lângă tine și te simți important sau apreciat.
Când trec aceste momente?
Când fiecare merge la casa lui și trăiește aceeași stare pe care o trăiești tu, poate, după ce și-a stâmpărat nevoia de a fi singur sau de a avea atenție, rămâne cu propria-i lume, la fel ca mai înainte.
O durere continuă. o amăgire, o deșertăciune.
Vrei să se vindece, dar se deschide din nou.
Până la urmă, adevărul este că un om când umblă cu Dumnezeu nu este niciodată singur... chiar dacă uneori omul crede că Dumnezeu l-a lăsat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.