Suntem învățați să mulțumim afabil (cordial) celor care ne fac bine în viață. Și acest lucru se întâmplă încă de timpuriu. Cred că este vorba de primele lecții de bune maniere pe care le predăm copiilor noștri.
Cu timpul, lecția cu pricina devine o conduită aproape insesizabilă ca să nu zic ignorată. Nu mai încântă aproape pe nimeni să audă mulțumiri, atât de mult am banalizat acest mulțumesc,pe care-l mai salvăm pe alocuri de la moarte prin adjective ornamentale sau substantive de complezență. Oare de câte ori nu se rostește mulțumirea formal sau circumstanțial, fără vibrație lăuntrică? Veți zice că este bine și așa, decât deloc. Nu m-aș opri doar la formalisme. Ele vlăguiesc, seacă și întemnițează, de-a dreptul, suflete.
Și atunci, după ce devi aspirant și „sugativă” a binelui, concentrându-te cum să exploatezi totul în favoarea ta, binefăcătorul este de prisos, ba chiar ar trebui să-și primească cândva de la ucenic lecția demonstrativă a ceea ce îmseamnă cu adevărat un om de bine. Cu alte cuvinte, nu bunătatea dezinteresată a cuiva îndreptată spre mine este importantă – chiar dacă aceasta este evidentă – ci faptul că eu o merit și pot demonstra peste măsură că mă ridic deasupra ei. Oare chiar așa să fie? Mă îndoiesc.
Dimpotrivă, vă mărturisesc că am putea scăpa de această blazare astfel: când cineva îți face vreun bine, nu te gândi lacom cum să profiți la maximum de binele care vine spre tine, ci învață să-l așezi pe binefăcătorul tău la inima ta, în sufletul tău, și nu-l alunga de acolo niciodată, indiferent ce se spune despre el în lumea largă. El este pentru tine binefăcătorul, nicidecum subiect de bârfă cu ceilalți. Dacă el este deja parte din tine, prin binele ce ți l-a făcut, nu-l vei uita niciodată. Dar cine ne mai învață astăzi acest lucru? Dacă se poate profita de bine, la ce bun să ne mai intereseze sursa acestuia? Omul care a așezat cu blândețe și cu implicare bunătatea lui în viața noastră, va fi uitat mai repede sau mai târziu.
Totuși, situația de mai sus nu este cel mai nefericit caz, întrucât ceva straniu se petrece. Treptat, atenția noastră față de oamenii buni pălește, până la dispariție. Mai întâi, pentru că în sufletul nostru se strecoară îndoiala. Cu ce interes mi se face acest bine? Cu siguranță este ceva necurat la mijloc. Fărăndoială, el, amabilul, țintește ceva, nedeslușit încă, dar mă folosește prin nevoia mea sau slăbiciunea mea.
Din acest moment începe respingerea binefăcătorului. Ea se întemeiază pe un soi de complex de inferioritate a celui ajutat, care-l dirijează vehement și cu rapiditate la revoltă față de cel ce i-a întins oarecând salvator mâna. Este complexat pentru că și-a deschis sufletul cuiva, lucru perceput ca ceva vulnerabil, de care ar fi vrut să se ferească. Când cineva îți cunoaște intimitățile sufletești, te simți slab, expus la orice. Însă nimeni nu te poate ajuta fără această descoperire a universului tău lăuntric. Riscul asumat este realmente mare, dar mereu pe măsura dorințelor de bine a celui lipsit.
Dacă nu se reușește depășirea acestui complex, omul nostru va dezvolta fără remușcări trădarea binefăcătorului, adică vinderea ieftină a tezaurului de bine conturat în tine, dar și eliminarea celui care oarecând a avut brațe pentru mângâieri sau timp pentru a crește împreună cu tine în bine.
De respingere și trădare, cu tot arsenalul psihologic aferent lor, a avut parte și Galileeanul crucificat sau Hristosul lui Petru, Ioan, Marcu sau mai târziu Pavel din Tars și al tuturor creștinilor. Temeiul acestui parcurs rușinos impregnat cu lașitatea respingerii și setea trădării a fost același în cazul crucificării lui Iisus cu cel prezentat mai sus. În oameni, a lucrat mai mult întunericul decât lumina, orgoliul de a nu se suferi la nesfârșit în postura de „pacienți” ai lui Iisus din Nazaret. Când s-au văzut reabilitați, au uitat de Doctor, ba chiar l-au respins și, apoi, trădat, bârfindu-L că a vrut mai degrabă să-i îmbolnăvească decât să-i însănătoșească. Nu L-au mai răbdat printre ei, deși alteori L-au căutat cu flămânzenie. Curată nebunie! Dar cui i-a mai păsat?
Așadar, oameni dragi, este momentul să recunoaștem că avem un caracter versatil (nestatornic, schimbător și instabil), că ducem în noi, uneori, stări de rai, dar adesea și „cioburi” de iad, într-un melanj ciudat și inexplicabil. Pe de altă parte, să nu ne uităm nici năravul: binefăcătorul poate fi pentru noi, în aceeași măsură, binecuvântare sau blestem, șansă spre salvare sau un încurcă lume. Depinde ce ne dorim din această relație.
