Ieri, 18.08.2016, ora 12.00, a avut loc “executarea” silită a minorului Rafael, fiul mamei Ana Maria Stancu!
Felicităm, în primul rând, Justiția din România pentru acest event, judecătoarea aceea dreaptă care, cu demnitate, a dat verdictul acela iresponsabil, “definitiv şi irevocabil”!
Cum a putut, oare, Doamne?!... Ce s-a întâmplat în sufletul ei?!
Poate, nimic anormal… Somnul rațiunii naşte monştri!
…Un copil speriat, agățându-se cu disperare de gâtul mamei, ascunzându-se în brațele ei, un copil traumatizat de neghiobii cu diplome emblematice, ajuns pe drumuri în țara lui!, plângea cu sufletul lui de copil…
Dumnezeule!, mi-a fost, pur şi simplu, ruşine!
Mi-a fost ruşine pentru că noi, românii, ne tratăm aşa rău propriii copii.
Mi-a fost ruşine pentru că nici măcar, nu îi respectăm. Nu îi tratăm nici ca pe ființe umane. Iar, primii care greşesc în acest sens, sunt proştii cu diplome. Infirmii care şi-au piedut demnitatea. Oamenii care nu mai gândesc. Oamenii care nu mai au suflete.
… Rafael este un băiețel traumatizat. Nici nu a vrut să coboare din brațele mamei sale. Acolo s-a simțit el în siguranță. Acolo este singurul loc din lume pentru el unde poate plânge în tihnă. Cu sufletul lui micuț, de copil, care nu înțelege lumea aceasta care îl hăituieşte, care îl alungă în țări străine, în brațele condamnaților!
Cerem organelor abilitate să se autosesizeze. Să apere Interesul Suprem al Copilului. Cum este posibil ca un copil, care este român!, care vorbeşte numai limba română!, care s-a integrat de doi ani în şcoala românească şi locuieşte aici, în țara lui, să fie condamnat şi aruncat prin străinătățuri, ca praful pe drumuri, şi-n mâinile cui?!
Ne batem joc chiar de copiii noştri?!