Unul dintre cele mai intrigante versete din Biblie se găsește în 1 Ioan 3:16. Acolo citim: „Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Și-a dat viața pentru noi; și noi deci trebuie să ne dăm viața pentru frați.”
În vremuri ca cele actuale, când ne este greu să-i dăm și „Bună ziua!” fratelui, a ne da viața nu intră, nicidecum, în cadrul preocupărilor noastre. Cum să înțelegem acest mandat biblic?
Întâi de toate, să notăm legătura dintre Ioan 3:16 și 1 Ioan 3:16, versetul amintit. Versetul din Evanghelie este foarte cunoscut și ne spune că Isus ne-a iubit și s-a jertfit pentru noi – ca cei ce cred să aibă viață eternă – versetul din prima Epistolă a lui Ioan ne îndeamnă să urmăm și noi exemplul lui Hristos. Nu, nu suntem chemați să repetăm jertfa lui Hristos. Așa ceva este imposibil pentru noi. Nici măcar Hristos însuși nu mai moare, fiindcă „s-a așezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu.” (Evrei 10:12). Atunci, cum să urmăm exemplul lui Hristos, cum să ne dăm viața pentru frați?
Ideea de bază subliniată este să fim preocupați, în mod autentic, de aproapele nostru, de semeni. Cu alte cuvinte, cel ce a experimentat jertfa lui Hristos, beneficiarul iubirii divine, nu poate evita grija pentru semeni. Așa după cum accentuează apostolul iubirii, „cine nu iubeşte pe fratele său pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?” (1 Ioan 4:20).
Drumul iubirii noastre spre Dumnezeu trece în mod obligatoriu prin iubirea semenilor. Iubirea trebuie manifestată față de ucenicii lui Hristos (frații de credință) dar și față de aproapele pe care îl întâlnim în fiecare zi.
Prezența mea în lume nu trebuie să sufoce prezența semenilor mei. E important să le fac spațiu să respire, să se dezvolte, să crească spiritual, să se ridice din căderi, să îl vadă pe Dumnezeu în mine.
Când eu sunt mândru, lacom, egoist, invidios, expansiv, vorbăreț-peste-măsură, ultra-critic, bârfitor și așa mai departe, îi îngustez drastic existența celuilalt, îl omor cu încetul.
Exemplul lui Hristos mă învață să mor eu. Să tac, să rabd, să renunț, să uit, să fiu generos, să zâmbesc, să dăruiesc, să făptuiesc binele, să mărturisesc Evanghelia. Abia atunci îl ajut pe semenul meu și îl eliberez de propriile sale toxicități care-i suprimă viața spirituală.
A ne da viața fizică, pentru aproapele, este un caz extrem și rar. Mai degrabă, la moartea eului suntem chemați, la iubirea adevărată, „cu fapta și cu adevărul”, așa cum a făcut Hristos.
Costel Ghioancă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.