În poza aceasta e nepoțelul meu, uitați-vă cum a
prins degetul medicului cu mânuța lui. Pare că luptă pentru propria viața cu o foame
incredinilă de a trăi. Oare cum luptă cu viața copilașii care nu mai apucă să
iasă din burtică, care acolo în căldura și în pântecul mamei, în timp ce sunt
hrăniți din sângele mamei, ajung să fie ciopârțiți de cleștii pe care tocmai
mămicile i-au permis să le sfâșie copiii?
Sunt convins că dacă acel copil ciopârțit ar
putea vorbi nu ar declara niciodată că mama lui a fost de față, că nu ar fi
încuviințat una ca asta. Dacă copilul ucis ar putea vorbi, cu siguranță și-ar
lua la revedere de la mama, neștiind că a fost vândut morții tocmai de mama
lui, cu un “sărut” mișelesc precum al lui Iuda, “sărutul cleștilor reci” dar
sterili pentru a le proteja mama nu și pruncul.
Copiii simt durerea chiar și în pântec, ei luptă
pentru viața lor din prima clipă a conceperii, nu-i ucideți ca pe o bacterie
care vă invadează viata, pentru că ei sunt cea mai mare binecuvântare a vieții.
Voi nu ați fi ajuns să respirați dacă ați fi primit același tratament.
Și nu uitați, copiii avortați nu dispar, așa cum
cânt adesea într-un cântec: “Sufletul ce nu e dorit, se întoarce la Cel ce l-a
dăruit...” Ce m-a durut cel mai tare zilele acestea a fost o campanie dusă de
un ziar și de un jurnalist foarte cunoscut de a se putea relua și în Pandemie
și în Situație de Urgență “cursul normal de ucidere a pruncilor”, oare se vor
întoarce românii după Pandemia aceasta acolo sus, pe poziție fruntașă la
ucidere de prunci prin avort? Sau am învățat ceva, anume respectul pentru viața
atât de fragilă.
Cu prețuire pentru viață,
Toni Berbece
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.