Lidia Posteucă 🔴 Săptămâna mare… altfel!

Cum ar fi arătat săptămâna mare în condiții obișnuite?
Cum ne-am fi pregătit pentru sărbătoarea Paștelui, cea mai mare sărbătoare creștină?
Să încercăm un exercițiu de imaginație sau, mai bine zis, de aducere aminte.

Am fi alergat. Ar fi fost o săptămână de alergare. Alergare după împlinirea unor obiceiuri și tradiții ale căror miresme au tot mai puțin a face cu cele ale morții și învierii lui Isus Hristos.

Iată și o listă de „obiective” după care am fi alergat dintr-o parte în alta, pe-afară, dacă nu am fi fost consemnați la domiciliu prin ordonanțe.

Am fi alergat după bani. Ne-am fi străduit să ne convingem angajatorii și șefii că ne merităm mărirea de salariu, prima de Paște și alte bonusuri.

Am fi alergat după oferte speciale. Ne-am fi îmbulzit prin malluri căutând ultimele colecții de îmbrăcăminte sau de decorațiuni interioare, atât de necesare înnoirii cu caracter aproape obligatoriu, de Paște. Cum atfel? Doar nu ne puteam afișa la biserică tot cu costumul, rochia sau pantofii de anul trecut.

Am fi alergat după cumpărături. Da, am fi dat iama prin piețe și supermarketuri încărcându-ne frenetic sacoșele, peste măsura trebuințelor noastre, ca și când ar fi urmat o mare foamete, nu o sărbătoare sfântă.

Am fi alergat după miel. Categoric! Cum am fi putut sărbători Paștele fară miel…? Cine a mai pomenit masă pascală fără tradiționalele preparate din carne de miel?

Am fi alergat la curățenie. Fără doar și poate! Ne-am fi dat peste cap, să o scoatem la capăt cu curățenia, răscolind fiecare colțișor al casei, fiecare geam, fiecare ușă, dereticând tot ce poate să izbească ochiul musafirilor.

Am fi alergat pentru imagine. Nu ar fi fost sărbătoarea completă dacă nu ne-am fi asigurat că îi vom impresiona pe toți prietenii din offline și online cu ultimele achiziții vestimentare, cu bogăția mesei de Paște și cu alte cadouri aduse, cum s-ar zice, de „iepuraș”.

Am fi alergat să îndeplinim tot felul de formalități lipsite de fond, reducând sărbătoarea Învierii Domnului la un banal context de socializare, golind-o de conținut și de sens.

Istoviți, după atâta amar de alergătură, cine ar mai fi avut dispoziția și energia să se așeze la picioarele Învățătorului, să-I asculte pildele, să stea cu El în părtășie la Cina cea de taină, să vegheze, să se roage, să Îl urmeze pe drumul crucii, să fie martor al sacrificiului Mielului, să se căiască pentru fărădelegi, să alerge, ca Petru și Ioan, la mormântul gol… și să-L recunoască pe Mântuitorul?

V-ați adus aminte? V-ați regăsit?

Eu, da.

E adevărat că până la un punct, toate își au locul lor. Totuși, dacă în toiul pregătirilor ratăm tocmai întâlnirea cu Hristos cel Înviat, atunci care mai e rostul pregătirii pentru acest praznic? E o întrebare la care putem reflecta în aceste zile de staționare, în regim de forță majoră. Ar fi de dorit ca tot reflectând așa, închiși în casele noastre, să începem să descifrăm înțelesuri noi cu privire la implicațiile săptămânii patimilor, cu mult mai bogate în conținut și mai dătătoare de sens decât am crezut noi.

Distanțarea socială poate însemna în aceste vremuri nu doar o pază bună pentru trup, ci și un mijloc de reducere la tăcere a zgomotului oricăror influențe care distorsionează ecoul jertfei lui Hristos.

Dacă vrem ca săptămâna patimilor să fie, cu adevărat, mare și pentru noi, avem nevoie de o conectare reală la dramatismul acelor zile încărcate de o importanță zguduitoare pentru mântuirea întregii omeniri.

Să nu fim supărați, nici frustrați, nici întristați că nu putem petrece acest praznic așa cum o făceam de obicei, bifând prezența la biserica, aducând acasă lumina vreunei lumânări, invitându-ne unii pe alții la mese copioase și rostind sintagme ca „Hristos a înviat!”, „Adevărat a înviat!” sau „Paște fericit!” ca pe niște formule făcătoare de minuni.

Să ne apropiem de acest praznic, în odăiță, nu de văzul lumii, cerându-ne iertare pentru că la un moment dat am fost și noi vreo Maria Magdalena, vreun Petru, vreun Iuda… Să ne apropiem de acest praznic cu lacrimi, plângând și tâiguindu-ne, dar nu pentru suferințele Domnului, ci cum El însuși zicea urcând pe drumul crucii: „ (…) nu Mă plângeți pe Mine; ci plângeți-vă pe voi însevă și pe copiii voștri”. (Luca 23:28 VDC)

După ce ne vom fi apropiat de Dumnezeu, atât de mult încât să înțelegem că „El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți…„ (Isaia 53:5 VDC), vom descoperi însemnătatea morții Lui și vom alerga la mormântul gol ca Maria Magdalena sau ca Petru și Ioan, căutându-L pe Hristos cel răstignit, dar găsindu-L pe Hristos cel Înviat, al cărui glas răsună peste veacuri pentru toți cei ce-L găsesc:

„Bucurați-vă!” (Matei 28:9 VDC‬‬)

 Lidia Posteucă