Florin Ianovici 🔴 Creștinismul sentimental sau pedeapsa infantilității

Sentimentalismul aleargă câțiva pași și renunță, pe când dragostea aleargă până la capăt. Până când nu ai mers cel puțin două mile cu povara aproapelui tău, nu vorbi de dragoste. Mulți își imaginează iubirea aproapelui ca o plimbare pe aleea parcului. Cei ce iubesc precum Hristos se pregătesc de un maraton istovitor de aceea nu zâmbesc des ca să facă economie de putere.

Sentimentalismul arde cu flacără mare, dar nu încălzește pe nimeni, pe când dragostea are jar și dă căldură trainică. Până când nu ai durerea răbdătoare a părintelui pentru copilul plecat de acasă, nu vorbi de dragoste. Când anii trec și ochii îmbătrânesc de dor și se sting de la lacrimi, atunci poți ști dacă ai jarul dragostei sau artificiile sentimentalismului.

Sentimentalismul are cuvinte dulci, plușate, diminutivate și face multă gălăgie, pe când dragostea are tăceri grele, grăitoare. Dacă vrem să rămânem la grădiniță, cu bavețica și jucărioarele lângă noi, atunci să fugim de întrebările grele, să ne facem că nu auzim acuzațiile grave și reproșurile întemeiate pe care lumea le aduce credincioșilor și ne continuăm jocurile de-a credința pe grupa mică, mare și mijlocie. E timpul unei tăceri retrospective care să declanșeze o căutare a unor răspunsuri lucide și asumate. Prea multă pufușenie ne-a sufocat creșterea duhovnicească.

Sentimentalismul lăcrimează gândindu-se cu milă la sine, pe când dragostea lăcrimează pentru că vede adevărul despre sine. M-a luat frica în ultima perioadă observând modul în care omenii ,,se regăsesc în predici’’. Doar în măsura în care ne putem plânge de milă apreciem un mesaj. Dacă mesajul e lipsit de podoabe retorice, dacă nu e stropit cu glumele aferente, dacă nu are nelipsitele povești lacrimogene, atunci mesajul e lipsit de ungerea Duhului Sfânt. Offff, câte mai rabdă Dumnezeu. Fără confruntarea cu noi înșine, cu natura noastră stricată, fără frica de Dumnezeu care este indicator al sănătății morale, fără întristarea dată de recunoașterea falimentelor repetate, ne afundăm într-un periculos delir religioso-sentimental în care oamenii varsă lacrimi fără să verse răutatea din ei.

Aud și simt durerea apostolului Pavel: "Cât despre mine, fraților, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovnicești, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumești, ca unor prunci în Hristos." 1 Corinteni 3:1

Singurele așteptări le am de la Dumnezeu și de la mine. Am să mă lupt să nu slujesc în van, intrând în hora lumii cu vârtejurile ei emoționale, dulcegi, frumos colorate, împachetate în umanism și pozitivism care împiedică vederea limpede, amară a adevărurilor biblice. În fond așa recunoști un medicament prin faptul că e amar la gust, așa recunoști o injecție ce îți aduce sănătate prin faptul că te doare.

Să ne ajute Dumnezeu să ne maturizăm duhovnicește, să devenim părinți în credință și să putem cu adevărat să fim ucenicii Domnului Isus Hristos: "Fraţilor, nu fiţi copii la minte, ci, la răutate, fiţi prunci, iar la minte, fiţi oameni mari." 1 Corinteni 14:20

Să nu rămânem copii la minte toată viața, ci să devenim oameni mari.

Florin Ianovici