Beni Fărăgău 🔴 O îmbrăcare ciudată

Devenirea noastră hristică începe cu o îmbrăcare ciudată: „Îmbrăcați-vă cu o inimă plină de... .” De obicei, când ni se spune „îmbrăcați-vă cu...!”, ne gândim să punem ceva pe noi. De data aceasta, „îmbrăcarea” presupune să punem ceva în noi, nu pe noi. Cu alte cuvinte, mai întâi ni se cere o schimbare lăuntrică radicală, pentru că:

Nu-n vuietul mulțimilor stârnite

Și nu în vii aplauze pe străzi,

Ci-adânc în noi e lupta ce ne-aduce

Înfrângeri, sau victorii negrăite.

Ca să se poată manifesta în relații, sfințirea trebuie să înceapă în noi. Nu la întâmplare scrie Pavel: „Ca niște aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și preaiubiți, îmbrăcați-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie […]” (Col. 3:12, s.n.).

Îndemnul apostolului rezonează cu sfatul înțeleptului Solomon din Proverbe: „Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieții” (4:23). După cum bine știm, apa va fi întotdeauna pe măsura calității izvorului. Pentru ca în relațiile noastre să fie prezente îndurarea, bunătatea, smerenia, blândețea, îndelunga răbdare, îngăduința, iertarea și pacea, iar în loc de cuvinte rele, Cuvântul lui Dumnezeu și cântări de laudă, trebuie curățat izvorul. Curățarea lui cere implicarea noastră hotărâtă și totală. Faptul că majoritatea verbelor din text sunt la diateza activă și reflexivă semnalează acest imperativ. 

1Dacă, deci, ați înviat împreună cu Cristos, […] 5...omorâți  mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăția, patima, pofta rea și lăcomia, care este o închinare la idoli. […] 8... lăsați-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmășie, de răutate, de clevetire, de vorbele rușinoase care v-ar putea ieși din gură. 9Nu vă mințiți unii pe alții, întrucât v-ați dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui, 10și v-ați îmbrăcat cu omul cel nou, care se  înnoiește spre cunoștință, după chipul Celui ce l-a făcut. 11Aici nu mai este nici Grec, nici Iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici Barbar, nici Schit, nici rob, nici slobod, ci Cristos este totul și în toți. 12Astfel dar, ca niște aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și prea iubiți, îmbrăcați-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă răbdare. 13Îngăduiți-vă unii pe alții, și, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertați-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Cristos, așa iertați-vă și voi. 14Dar  mai presus de toate acestea, îmbrăcați-vă cu dragostea, care este legătura desăvârșirii (Coloseni 3:1-14).

În textul de mai sus, apostolul descrie procesul sfințirii. Agentul sfințitor este Duhul Sfânt, dar El nu-și poate duce la bun sfârșit lucrarea fără participarea noastră. Nouă ni se cere să omorâm..., să ne lăsăm de ..., să ne îmbrăcăm cu..., să ne îngăduim unii pe alții, să ne iertăm unii pe alții etc.

Cine este însă îndeajuns pentru astfel de lucruri? Nu ne spune profetul Ieremia că „inima este nespus de înșelătoare și de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?” (17:9). Cum am putea să ne schimbăm inima dacă nu putem nici măcar să o cunoaștem? Vestea bună este că Dumnezeu a început în noi procesul schimbării și ne cheamă să ne alăturăm Lui.

După obiceiul său, Pavel începe Epistola către Coloseni cu o parte teologică (cap. 1-2) și încheie cu o parte aplicativă (cap. 3-4). Este important să observăm că, în primele două capitole, Dumnezeu face lucrarea, iar noi ne bucurăm de ea. Pavel mulțumește „Tatălui, care [ne-a] învrednicit să [avem] parte de moștenirea sfinților, în lumină. El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului și ne-a strămutat în Împărăția Fiului dragostei Lui, în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor” (Coloseni 1:12-14). Iar în capitolul următor el continuă:

11În El ați fost tăiați împrejur nu cu o tăiere împrejur făcută de mână, ci cu tăierea împrejur a lui Cristos, în dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământești, 12fiind îngropați împreună cu El, prin botez, și înviați în El și împreună cu El, prin credința în puterea lui Dumnezeu, care L-a înviat din morți. 13Pe voi, care erați morți în greșelile voastre și în firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viață împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greșelile. 14A șters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră și ne era potrivnic, și l-a nimicit, pironindu-l pe cruce. 15A dezbrăcat domniile și stăpânirile și le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieșit biruitor asupra lor prin cruce (Coloseni 2:11-15).

Și în textul de mai sus verbele sunt la diateza activă, dar vedem că de data aceasta agentul este Dumnezeu. El face lucrarea, iar noi ne bucurăm de ea. Am fost tăiați împrejur cu tăierea împrejur a lui Hristos, și astfel Dumnezeu ne-a strămutat din împărăția întunericului în Împărăția Fiului dragostei Lui. Tot El a șters zapisul cu poruncile ce ne acuza și a dezbrăcat domniile și stăpânirile ca să ne elibereze de sub robia lor. Toate acestea nu anulează însă nevoia implicării noastre.

Teologii vorbesc despre procesul sfințirii ca despre ceva ce a avut loc „deja” și totuși „nu încă”. Am dezbrăcat „deja” omul cel vechi cu faptele lui și am îmbrăcat omul cel nou, dar cu toate acestea, omul cel nou continuă să se înnoiască, „după chipul Celui ce l-a făcut”, adică, după chipul lui Hristos. 

Așadar, sfințirea trebuie înțeleasă prin prisma celor trei ipostaze ale ei: sfințire inițială, progresivă și finală. Sfințirea inițială are loc în momentul în care Îl mărturisim pe Isus Hristos ca Domn. Viața creștină începe deci prin punerea deoparte pentru Dumnezeu, pe care o considerăm a fi sfințirea inițială sau sfințirea de drept. De sfințirea finală ne vom bucura abia la sfârșitul alergării, dacă vom rămâne întemeiați și neclintiți în credință, fără să ne abatem de la nădejdea Evangheliei (Col. 1:23). Sfințirea finală o vom gusta când va veni Hristos,  pentru „El va schimba trupul stării noastre smerite și-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Și supune toate lucrurile” (Filipeni 3:21).

Spre momentul sfințirii inițiale privim în urmă, iar spre cel al sfințirii  finale privim înainte. În schimb, luptele noastre de zi cu zi țin de sfințirea progresivă, care va dura până când Dumnezeu ne va chema acasă. Scriptura ne îndeamnă să urmărim „pacea cu toți și sfințirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12:14). La rândul lui, Petru afirmă că, în preștiința Sa, Dumnezeu „ne-a ales prin sfințirea lucrată de Duhul, spre ascultarea și stropirea cu sângele lui Isus Hristos” (1Petru 1:2, s.n.). Prin urmare, sfințirea nu este opțională. Ba mai mult, ea se realizează în contextul unei lupte spirituale acerbe: „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești” (Efes. 6:12).

În concluzie, putem afirma că devenirea noastră hristică începe cu o îmbrăcare ciudată, dinspre înăuntru înspre afară: „Îmbrăcați-vă cu o inimă ca inima lui Hristos. Pentru că numai Domnul cercetează inima și încearcă rărunchii (Ier. 17: 10), ar trebui să strigăm și noi împreună cu psalmistul: „Cercetează-mă, Dumnezeule, și cunoaște-mi inima! Încearcă-mă, și cunoaște-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea și du-mă pe calea veșniciei! (Ps. 139:23-24).

Dacă am acceptat provocarea sfințirii, a devenirii noastre hristice, trebuie să acceptăm acel „transplant de cord” pe care numai Dumnezeu îl poate face, acea tăiere împrejur a inimii ce se realizează prin taina nașterii din nou, a nașterii de sus, din Duh, din Dumnezeu. Logosul  întrupat „a venit la ai Săi, și ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuți nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1:11-13).

Beniamin Fărăgău