Săptămana
trecută într-una din conferințele organizate de primarul orașului Timișoara,
Nicolae Robu, am sesizat sâcâitoarea repetare a expresiei “zău, zău, zău” in
discursul acestuia și în interacțiunea domniei sale cu jurnaliștii.
În
calitate de pastor am considerat că e oportun să fac câteva scurte remarci pe
această temă, în nici un caz cu scopul de a denigra sau înjosi pe cineva,
(chiar l-as vota pe primarul Robu la primăria Timișoara) ci din dorința de a
confrunta biblic o astfel de exprimare, ce pare la prima vedere extrem de
nesemnificativă.
Cine
zice obsesiv “ZĂU” când vorbește, arată că nu e conștient de propria exprimare.
Un
astfel de tic verbal, “ZĂU”, e o blasfemie spirituală pentru că ia numele lui
Dumnezeu în deșert.
“ZĂU”
vine de la “JUR PE DUMNEZĂU” si e folosit cu scopul de a valida si întări
spusele. “ZĂU” e folosit ca un garant al rostirii adevărului.
Cine
folosește obsesiv “ZĂU” trădează o insuficientă convingere în comunicare si
crede că a jura pe Dumnezeu dă credibilitate celor spuse de acea persoană.
Un
om care apelează la o astfel de formă de exprimare e ușuratic în folosirea
numelui lui Dumenezeu, in cele mai multe cazuri dintr-o inconștiență clară.
Alte
forme de luare in desert a numelui lui Dumnezeu, adică de încălcare a poruncii
a treia din decalog, sunt în rostirea la fiecare doua fraze a cuvântului
“Doamne!” sau “Dumnezeule”.
Alții
mai de pe la Hollywood sunt ușuratici cu folosirea numelui lui Dumnezeu când îi
ia mirarea sau groaza sau alte stări si din lipsă de idei rostesc imediat
“Isuse Cristoase”.
Limbajul
creștinului nu apelează la astfel de propte pentru a-i da acestuia
credibilitate si veridicitate în ce spune.
Vorbirea
credibilă a creștinului trebuie să fie “Da/da” si “Nu/nu”.
Ovidiu Petric
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.